Occident, deschidere, creştinism, prost gust

Occidentul e un loc al deschiderii. Foarte serios, eu sunt mereu frapat de cât de deschişi sunt oamenii… adică, să fim serioşi, Anglia nu este conservatoare decât apropo de concepţiile despre cum trebuie să bei până te faci praf şi pici în şanţ. Mă refer, prin deschidere, că la ei sunt înrădăcinate nişte concepţii anormale pentru noi. Cum îmi dau seama de asta? Discuţiile de la masa de prânz sau cină. Discuţii la care am constatat că eu, om de dreapta, oarecum conservator, creştin, şi care nu crede în aşa-zisul “affirmative action” (adică efortul de a integra o minoritate anterior defavorizată exact prin favorizarea ei) sunt într-o minoritate, o mulţime aproape vidă.

Cam înţeleg de ce: ei nu au avut probleme vreodată cu vreo etnie aşa cum avem noi cu ţiganii. Şi, hai să fim sinceri, dincolo de orice comentariu că sunt rasist, ştiţi că am dreptate cel puţin pe jumătate. Şi nu vreau să scriu acum, din nou, despre ţigani – aşa ceva scriam la 16-17 ani. Că ei sunt oameni de stânga înţeleg. La ei şcoala nu încurajează competiţia aşa cum facem la noi: nu am colegi care să îmi fi zis că au avut un program de competiţii la fel de intens ca al meu. Mai mult, mediul lor încurajează o dezvoltare creativă, cică, dar fără presiunea concurenţei. Asta iar mi se pare nenatural, poate şi din cauză că eu am ştiut tot timpul ce note şi ce rezultate şcolare au toţi colegii mei – acum nu mai ştiu nimic.

Dar unde vreau eu să bat: enorm de mulţi atei. Enorm! Şi iniţial nu puteam să pricep de ce… până am observat la ce se dedau creştinii de la ei. A fost prin ianuarie o “campanie” numită “This is Jesus”. Iniţial se puneau postere pe la aviziere, cu imagini şi “This is… colour” sau “This is… music”, cărora nu le-am priceput noima. Apoi au apărut postere de propagandă şi anunţuri că o să se ţină dezbateri, cu mâncare gratuită. Dar ce m-a lovit e că într-o zi m-am dus, chemat de o problemă fiziologică, la un prieten de porţelan, şi deasupra rezervorului am găsit o carte trimisă de ăştia. Acum sincer, enervezi omul de parcă ai fi ultimul sectar şi te numeşti creştin, dar te cobori la asemenea gesturi de prost gust? Evident că mulţi alţii au fost ofensaţi de campanie – nu-i înţeleg nici pe ăştia – dar aproape că mi-e ruşine cu tagma creştinilor când îi văd că se dedau la acte dinastea de prost gust.

Şi, hai să fim serioşi, să fii creştin cu adevărat nu înseamnă să îi freci pe alţii la cap ca să îi converteşti. Înseamnă să îţi şi foloseşti un pic capul… că de-aia ţi l-a dat Dumnezeu.

Ţara de rahat şi câinii cu covrigi în coadă

Cu toţii avem cel puţin o cunoştinţă care spune că România e o ţară de rahat. Sau, să reformulez, la un moment dat, cu toţii am trecut printr-un moment în care aveam impresia că România e o ţară de rahat. Şi cu toţii suntem nemulţumiţi de anumite lucruri pe care le găsim peste tot prin ţara asta. Gropile din drumuri, care apar, în mod misterios, după fiecare iarnă. Străzi perfecte unde este spart asfaltul spre a fi turnat unul nou, aparent fără nici un rost. Şoferii grăbiţi care au uitat ce-i aia semnalizare sau care… definesc bancul clasic: secunda se defineşte drept intervalul de timp între momentul în care se pune verde şi primul claxon, în Bucureşti. Gropi, bălţi, noroi, toţi suntem nemulţumiţi de ele, şi mereu e cineva care să zică că în Occident nu e aşa, că în Vest umblă câini cu covrigi în coadă.

Hai să vă zic un secret. Întotdeauna când eşti turist într-o ţară, stai o perioadă scurtă de timp şi vezi numai chestiile roz. Când mai trece timpul, realizezi că nu e totul chiar la fel de roz. Şi scopul meu nu e să arunc cu rahat în ţara în care îmi desfăşor studiile. Dar am văzut şi acolo şoferi grăbiţi care dau claxon instant la semafor cât să mi se pară Bucureştiul rai. De fapt, într-un orăşel cam de mărimea Buzăului, am văzut circulaţie care să facă Bucureştiul să pară locul perfect să mergi cu maşina ca să te relaxezi. Am văzut gropi, am văzut noroi, am văzut străzi stricate pentru a fi asfaltate din nou, deşi nu erau cariate deloc. Fac o paranteză şi zic că la englezi de multe ori apar mai rar pentru că ei folosesc un asfalt mult mai gros şi mai pietros decât noi, care, într-adevăr, e mai rezistent, dar uzează mai tare cauciucurile. Şi pe şosele şi autostrăzi sunt zone în care maşina îţi zornăie.

Deci, ca să rezum, la ei am văzut aceleaşi probleme pe care le-am văzut şi la noi. Diferenţa? Nu am auzit UN OM să zică la ei că în altă parte e mai bine. Am mai auzit oameni plângându-se de bălţi, sau că se închid şcolile la prima ninsoare, sau de gropile din asfalt, dar nici unul nu şi-a înjurat ţara pentru asta, aşa cum facem noi.

Şi acum realizez că marea problemă cu românii nu e că la noi se întâmplă ţâşpe chestii naşpa. Ci că noi folosim drept scuză faptul că în Vest umblă câinii cu covrigi în coadă, stăm în fund şi arătăm cu degetul, înjurându-ne ţara. Eu nu zic că ar trebui să ignorăm chestiile astea, dar nu se întâmplă nimic fiindcă stăm noi în România şi nu în Vest. Cauzele pentru care se întâmplă asta sunt independente de ţara în care trăieşti… şi nu e cinstit faţă de locul în care te-ai născut şi în care ai crescut să îl înjuri fiindcă aşa crezi tu de cuviinţă.

Cum se văd protestele din ţară

S-a făcut săptămâna de când sunt în Oxford pentru al doilea trimestru. Şansa face ca, după ce am plecat eu, să izbucnească nişte proteste destul de dure în Bucureşti. Am fost ţinut la curent de tata, prin skype şi messenger, şi de Mediafax (alt site de ştiri mai bun nu ştiu). Şi, na, mi-am făcut şi eu câteva impresii.

Întâi de toate, mi s-a părut că, oricât ai fi de pervertit, de găunos, de mâncat de viermi în adâncul sufletului, de stricat din punct de vedere moral, când vezi că un om ca Raed Arafat, cunoscut drept profesionist adevărat, care a făcut mult bine, exterior jocurilor politice şi mizeriilor de gen, este pus să demisioneze şi, practic, dat afară, nu ai cum să nu te enervezi. Şi mi-a plăcut că nervii s-au manifestat. Nu mi-a plăcut că nu s-au manifestat atunci când au fost tăieri de salarii. Nu mi-a plăcut că nu s-au manifestat la îngheţarea posturilor. Alea mi s-au părut mizerii mult mai mari decât povestea cu Arafat. Nu s-au manifestat nici la legea sănătăţii, care mi se părea adevărata problemă, Arafat fiind victimă colaterală. Dar e interesant să vezi că o victimă colaterală (drept, una văzută foarte bine) a putut să aprindă un butoi cu pulbere care stătea să explodeze de mult timp.

No bun, au ajuns românii să protesteze. Se aştepta, sincer, cineva, să fie totul paşnic? În momentul în care te afli într-o masă de oameni nervoşi, eşti predispus la a fi nervos. Nu ai nici măcar loc să respiri, ai oameni la sub 30 de centimetri de tine. Automat devii mai violent. Mai dai şi de nişte jandarmi care sunt, adesea, puşi pe harţă? Normal că reacţionezi urât. Plus că există şi ipoteze – deloc implauzibile – fie că jandarmii aveau ordine “de sus” să fie mai violenţi, ca să aibă grijă să dea o imagine proastă masei de protestatari, fie că au fost trimişi special oameni mai violenţi pentru acelaşi motiv. Oricum, mă aşteptam până aici.

Făceam mişto şi pe tema “ţiganul tot ţigan”: nu m-au lăsat dezamăgit mitocanii noştri dragi, fie ei albi sau “universali”, care au profitat foarte frumos de proteste şi s-au apucat să spargă magazine de telefonie mobilă. Acum pe bune, eu cred sincer că e vorba de cocalari de doi lei care ţineau neapărat să aibă ultimul iphone pe care să asculte ultimul cover al lui Adrian Copilu Minune după Rihanna sau ceva de genul. Se simte după “modus operandi”: cică la alt magazin au văzut paznic şi au fugit.

Cel mai interesant mi s-a părut că demonstraţiile au o dimensiune foarte… personală. Şi prin asta mă refer la faptul că îmi dă impresia de “băăă, ăia protestează, hai şi noi!”, fiecare pentru ce vrea el. Exemple? Iniţial s-a protestat pentru Arafat. Apoi, de ce nu, hai să protestăm şi pentru restul nemulţumirilor. Apoi vin galeriile de la Steaua şi Dinamo. “Noi n-avem nici o treabă nici cu Băsescu, nici cu Arafat, noi protestăm faţă de Legea 4, că dacă aducem o torţă pe stadioane facem 5 ani de închisoare.” Pe lângă cei cu pancarte cu educaţia, cu sănătatea, cu pensiile, “vrem spitale, nu catedrale” şi cu tot. Îmi plac, în mod deosebit, ăia care protestează contra tuturor. Păi măi fraţilor, dacă Doamne-ajută vin alegeri anticipate, voi cu cine votaţi? A, voi nu votaţi, că toţi sunt o apă şi-un pământ, nu? Atunci la alegeri anticipate oricine iese nu vă convine. Şi asta înseamnă că aţi protestat degeaba. Nu mai bine mergeţi acasă să vă faceţi o cafea?

La modul cel mai serios, nu votezi, îţi meriţi soarta. Pentru că ai făcut prostia de a lăsa votul unuia mai prost ca tine să conteze prea mult. (mă bazez pe axioma că mereu există un om mai prost ca tine, oricine ai fi). Iar democraţie nu înseamnă să alegi mereu calea ideală. Democraţie înseamnă să ai maturitatea să realizezi că ai de făcut o ALEGERE. Că dacă ai avea o cale ideală, nu s-ar mai chema alegere, nu? Şi chiar dacă e greu să te prinzi că oricum e rău, nu e, totuşi, logic să alegi în aşa fel încât să-ţi fie mai bine?

Vrei să-i vezi pe toţi arzând. Foarte bine. Înţeleg de ce. Dar zi-mi şi mie, pe cine pui în loc? Crezi că populaţia o să aleagă să pună profesionişti? De unde, o să fie aleşi tot unii la fel, şi mai lipsiţi de experienţă politică. Ba mai şi pierzi câţiva din profesioniştii care se află, deocamdată, în politică, şi care ar putea face un bine. Gândiţi-vă la două lucruri: corupţia clasei politice vine mereu la pachet cu democraţia. Asta se întâmplă peste tot. Doar că, în lumea civilizată, se numeşte “lobby”. Doi, măsuri dure trebuiau luate în 1990-1991 ca să ne pună pe un drum mai bun, vezi Polonia sau Cehia sau chiar vecinii maghiari. Din cauza continuităţii eşalonului doi al partidului (că, să fim serioşi, mulţi parlamentari sunt ex-comunişti de ocazie), până nu vin oameni mai tineri, neafectaţi de programele de dresaj psihologic comunist (da, de-asta întârzie şi trenurile, de-asta avem şi birocraţie, de-asta e totul dezorganizat: recomandări ale NKVD-ului, circa 1947) TRECE TIMP. Iar tranziţiile nu se fac cu una, cu două. Se fac cu timpul. Şi se simt: câţi dintre voi o duceaţi mai bine acum 10 ani? Aud?

Arafat, săracul, voit sau binevoit, şi-a distrus imaginea de victimă a sistemului: făcând pace cu Guvernul, poate din dorinţa de a continua să facă bine, poate din dorinţe ascunse, îşi atrage, pentru masă, eticheta de colaborator şi trădător. Nu o să iasă nimeni în stradă a doua oară pentru el, dar sunt convins că nu îl interesează statutul lui de simbol, ci doar situaţia SMURD-ului şi a sistemului sanitar. Pe de altă parte, de luni încoace Raed Arafat nu mai are relevanţă: a fost doar pretextul şi picătura finală care a făcut paharul să se verse. Părerea mea.

Cireaşa de pe tort a… aspectului fragmentar al revoltelor de la Bucureşti (de care, să fim sinceri, cred că grecii râd cu lacrimi) mi se pare ăla pe care l-au săltat azi jandarmii că voia legalizarea marijuanei: ăsta reflectă şi atmosfera de “protest? hop şi io!”, şi străvechea noastră problemă: ţara arde, baba se piaptănă.

Eu nu vreau o ţară ca afară

Ştiu că sunt unul dintre puţinii români care sunt în stare să zică aşa ceva. Şi, poate, mă grăbesc un pic când o afirm, dar după 2 luni de studenţie în Anglia, cred că sunt, cât de cât, în măsură să spun că ţărişoara noastră, oricât de prost condusă ar fi, e un colţişor de rai comparat cu lumea de afară.

Şi voi începe cu problema că englezii sunt scârţari. Mari scârţari. Începând cu faptul că, dacă la prânz, ceri un pic mai multă fasole, adică, să zic, o lingură în plus pe lângă polonic, nu îţi dă, te pune să iei o a doua porţie întreagă. Dar, hai să zicem, p’asta o înţeleg. Dar, printre altele, trimestrul următor, mă taxează în plus pentru 3 zile la cazare: mi se zice că prezenţa mea e obligatorie pe 12 ianuarie, dar că încep să mă taxeze de pe 9. Cu toate că eu ajung pe 11. La noi în ţară dacă se întâmplă aşa ceva, sărim cu toţii ca arşi, că ce ţară proastă avem şi ce neruşinată e lumea. Dar, să fiu sincer, mai rar am auzit să se întâmple aşa la noi. Bine, şi a trebuit să stau să mă cert cu ei, că aflu săptămâna trecută că trebuie să plec de la colegiu sâmbătă, 3 decembrie, până în ora 10… iar eu am avion pe 4, bilet luat de acum 3 luni, şi aveam în plan să plec de la colegiu în noaptea de 3 spre 4. Până la urmă mă lasă să stau, fiind vorba de doar jumate de noapte, dar tot nu e chiar frumos din partea lor să gonească oamenii fără a-i anunţa din timp. Că, dacă ştiam din timp cum vor să plec, îmi luam bilet pentru 3.

Apoi… mâncarea. Cred că toată lumea ştie că la noi în ţară se mănâncă bine. Ei bine, eu o să vă contrazic pe toţi: habar n-aveţi cât de bine se mănâncă la noi în ţară. Trebuie să ajungi într-o ţară ca Anglia ca să vezi că se poate mânca scump şi prost. Cantina de la noi de la colegiu, cel puţin, în primele 2 săptămâni făcea o mâncare foarte bună… dar a luat-o în jos de îndată ce am început treaba. Iar la 4,5 lire un prânz complet, te aştepţi să mănânci calumea. Adică, la noi în ţară, cu 25 de lei, te umpli de mititei cât să te ţină mai bine de o zi. Bun, nu zic, altă ţară, alte preţuri. Dar mâncarea pe o zi se ridică la 7-8 lire la cantină… unde ar trebui să fie ieftin. Îţi vine să mănânci numai de la Ahmed kebaburi cu cartofi prăjiţi la 3 lire jumate. Ahmed e un tip simpatic, turcălet sau arăbet – habar n-am ce neam, care are o dubă în care face kebaburi seara, şi este preferatul beţivilor care au nevoie de ceva să absoarbă alcoolul – dar mâncarea pe care o face este surprinzător de bună. O schimbare binevenită de la fasolea cea de toate zilele, pe care o mănânci pentru că este printre puţinele lucruri pe care nu prea au cum să le strice.

Ah, da, beţivii: cu toţii avem senzaţia că în satele româneşti e plin de beţivi care merg pe 7 cărări. Mie mi-e şi frică noaptea prin sate să merg cu maşina, că mi-e să nu mă pomenesc că-mi cade unul în faţă. Ei bine, eu sunt în Oxford, oraş în care, să fim serioşi, te-ai aştepta la o populaţie intelectuală, mult mai deşteaptă decât media. Mitul ăsta se face ţăndări când îi vezi cum se fac praf. Şi ei sunt nişte beţivi ciudaţi – la români, dacă te duci la un chef şi bei prea mult şi cazi pe jos / leşini / Doamne-fereşte, te ia ambulanţa, râd şi curcile de tine. La ei, e motiv de mândrie să bei până cazi pe stradă. Şi habar n-au când să se oprească. Ei ca ei, da’ ele… sunt pe măsură. Şi dacă ţi se păreau unele simpatice, când le vezi mergând pe 7 cărări instant ţi se taie de ele. Şi, sincer, mă şi miră: la ei băuturile alcoolice sunt scumpe şi proaste. Berea lor… vestitele lor beri… mi se par destul de proaste; pică foarte greu la stomac… sau oi fi eu prea obişnuit cu de-alde Timişoreana şi Neumarkt? Cert e că-s scumpe. Pe la 2-3+ lire paharul. Ei beau foarte multe vinuri… care, şi alea, sunt scumpe (5-10 lire sticla) şi nu-s deosebite.

Gradul de civilizaţie… să fim serioşi. Aleile care miros a pipi nu-s specifice doar oraşelor româneşti. Nici gunoiul de pe stradă. Că ei mai au la 6-7 dimineaţa câte o maşină care curăţă trotuarele se datorează faptului că au bani. Dar îţi dai seama, încet-încet, că nu doar la noi sunt oameni necivilizaţi. Şi asta am observat, mai ales, în trafic: ei au mulţi biciclişti care nu se sfiesc să treacă pe roşu (dacă vreţi, sfidând şoferii) sau pe trotuar (sfidând pietonii), unde îţi mai dau şi din sonerie să te dai la o parte din faţa lor. Iar şoferii… să zicem că dacă sari în faţa unei maşini la noi, omul încetineşte, chiar opreşte, şi apoi, în funcţie de cât e de nervos, scoate capul şi te înjură. Aici, ce-i drept, nu te înjură nimeni. Dar nici nu încetineşte. Şi, apoi, dacă se întâmplă să stai în faţa unei uşi de 3 metri lăţime, acoperind 60cm, şi să vrea să treacă fix pe acolo un moş supărat, imediat sare şi te înjură că blochezi calea. Nu zic că n-are dreptate, dar de ce să te înjure? Ca turist nu prea observi chestii de genul ăsta… dar după ce stai mai mult într-un loc, ţi se întâmplă şi chestii de-astea… deşi eşti în Occident! Occidentul civilizat de care ţi-au zis toţi!

A, da, tot apropo de maşini: acum două luni făceam mişto că o să dau vreo 600 de lire pe o maşină la mâna a doua, să mai merg în vizită pe la prieteni. Maşină îţi mai iei cum îţi mai iei, dar te rupe asigurarea: cea mai ieftină e 2000 de lire pe an… şi are limită de kilometri, peste care plăteşti de te usucă. Şi mai au şi preţuri “personalizate”: dacă eşti băiat, 16-22 de ani, plăteşti asigurare mai scumpă, că ei ştiu că la vârsta asta te mai dai la curse ilegale şi chestii de genul. Ce contează că dacă îţi iei un Pejo 106 din 1995 mic ca vai de el n-ai cum să te duci la curse, tot plăteşti. Şi, da, ştiu că la ei standardul de viaţă e mult mai înalt, dar, într-unele privinţe, exagerează oribil: spre exemplu, transportul în comun: când am venit de la aeroport, m-a costat 14 lire drumul cu autocarul, dar aveam scaune de piele, budă funcţională, cameră de supraveghere şi wifi. Dar, sincer, nu m-ar fi deranjat dacă mă costa doar 7 şi mă lipseam de scaunele de piele şi wifi (baia n-am folosit-o).  Lux inutil pe care la noi nu-l găseşti: ai noştri sunt un pic mai practici.

Ce vreau să zic cu articolul ăsta: români, treziţi-vă: nu e România o ţară atât de proastă. În multe privinţe, e chiar un colţişor de rai în comparaţie cu alte locuri, şi în nici un caz nu este mai necivilizată! Doar pentru că trăim la porţile Orientului nu înseamnă că suntem o ţară de mâna a doua, cum mulţi ne grăbim să afirmăm. Ci, din contră, în ţara noastră chiar e bine să trăieşti: gândeşte-te la asta de fiecare dată când bei o Timişoreana la 3-4 lei, mâncând nişte mititei cu cartofi prăjiţi.

P.S: cine zice că românii au fete frumoase habar n-are câtă dreptate are.

COMPLETARE:

1. Pentru început, mă aşteptam să fie mai scumpe lucrurile. Mult mai scumpe, chiar şi dublu. Dar nu mă aşteptam să se facă treabă de mântuială la cantină. Deci nu doar la noi se întâmplă. Iar apropo de mâncare: pe aici e mare diversitate, chili, curry-uri sau fel de fel de drăcii; principalul aspect pe care vreau să îl scot în evidenţă e că, deşi sunt diverse, exotice şi atrăgătoare, n-au gustul absolut genial al mâncărurilor româneşti.

2. Am zis că-s scârţari, da? Mâine plec, şi l-am rugat pe portar să-mi dea şi mie nişte scoci ca să-mi sigilez o cutie. N-a vrut, cică dacă îmi dădea mie trebuia să dea tuturor care cereau. Hai frate, nu poţi să faci un bine? Eu ştiu că la noi în ţară nu-ţi răspundea nimeni aşa. Ce să mai zic că ei vând cutii de carton (pe care le poţi găsi aruncate – mai greu, ce-i drept – la diverse magazine de electronice) cu 2 lire bucata… mai ceva ca-n bancurile cu evrei.

Mitul Apusului civilizat

…e doar un mit. Şi realizezi asta destul de uşor.

În primul rând, toată lumea zice că străzile din România sunt murdare. Ei, bine, asta vine din mentalitatea noastră că “avem o ţară de căcat”. Asta e doar la nivel de mentalitate, că şi pe aici e destul de multă mizerie pe jos şi se tot adună. Mucuri de ţigară se găsesc, dar mai rar, pentru că nu prea fumează lumea pe stradă sau în locuri publice pe aici. Nu ştiu dacă din obligaţie sau nu (dacă nu, au, totuşi, un punct în plus). De aici şi numărul de chiştoace. Dar găseşti o grămadă de ambalaje de fast-food, eventual cartofi din fast food, şi uneori urmele unor oameni care au băut mult prea mult. Într-adevăr, mai apar din când în când echipaje de curăţenie, dar obiceiurile, adică alea care dau dimensiunea civilizată unui popor, sunt aceleaşi ca la noi, mergând până la mirosul de pipi pe câte o alee.

Apoi e condusul. Toată lumea se plânge de cum se conduce în România. Ei bine, mai tăceţi: în România se conduce frumos şi civilizat. Aici volumul de trafic este imens şi multe străzi sunt închise; problema locurilor de parcare nici nu se pune, ideea e simplă: parchezi la marginea oraşului şi vii cu autobuzul. Din fericire, au foarte multe autobuze. Din nefericire, traficul este demolat de biciclişti. Care nu prea au nici o gară cu regulile de circulaţie: îi vezi şi pe stradă, şi pe trotuar. Cel mai savuros e să-i vezi cu tandemul pe trotuar. La stopuri nu opresc toţi, chiar dacă au roşu. Şi dacă eşti pieton, nu te bagă în seamă, nu prea opresc, nu te ocolesc, de obicei îţi dau ţie semn să te dai la o parte să treacă ei. Cel mai fain a fost pe o alee, când venea un biciclist dintr-o parte, noi îi facem loc, apoi vine din cealaltă parte una, îi facem loc, şi aia “mergeţi şi voi numai pe o parte.”

Şi apoi e alcoolul. Sunt elev din şcoala românească. Asta înseamnă că nu sunt deloc străin de alcool. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată la noi în ţară să văd oameni duşi cu ambulanţa din cauza băuturii. Nu am mai văzut nici om care, după 2 ore chircit deasupra toaletei, în loc să încerce să se ridice şi să se culce, să mai ceară votcă. Nu am mai văzut om care să fi băut atât de mult încât să fie, a doua zi, în incapacitatea de a bea un pahar cu apă. Ăştia zici că abia au plecat de la părinţi şi vor să se facă praf. De fapt, la noi, la capitolul ăsta, stăm mai bine: dacă îi spui cuiva că ai căzut pe jos grămadă de la alcool sau că te-a luat salvarea, eşti de râsul curcilor. La ăştia, e motiv de mândrie. De fapt, ei nu beau ca să sărbătorească, ei sărbătoresc ca să bea. Pe deasupra, berea lor (cel puţin aşa mi se pare mie) e un pishwasser ordinar, cu 2 clase sub Neumarktul românesc.

Şi cel mai crunt când vine vorba de alcool: fetele. Beau şi ele până merg pe şapte cărări. O fi altă cultură, nu ştiu, dar mie mi se face silă când văd o fată mergând pe şapte cărări şi trăznind a alcool (care mai e şi scump). Înţeleg să bei un pic, da’ nu până când ajungi să nu te mai ţii pe picioare.

Aşa că, no, până la urmă, Vestul nu e mai civilizat. E doar mai scump. Şi mai mitizat. Nu o ducem noi atât de rău.

Şoferul, etern vinovat

Deşi plecat, încă mai citesc presa scrisă. Şi, în ultima vreme, mi-au curs prin faţa ochilor câteva articole despre accidente rutiere în care au fost implicaţi şoferi de autoturisme şi pietoni / alte vehicule. Şi, de fiecare dată, reacţia publicului (sau a autorului) era puternic adversă şoferului.

Exemplu concret: o căruţă care trece DN2/E85 printr-un loc fără vizibilitate e lovită în plin de o maşină. Mor toţi 4 ocupanţii. Ce idee bagă redactorul: că şoferul avea viteză. Toată lumea e de acord, că o parte importantă din cauza accidentului este viteza şoferului. Nu contează că nu avea ce căuta căruţaşul pe acolo, nu contează că un căruţaş habar n-are şoferie sau legislaţie rutieră, nu contează că a trecut prin loc fără vizibilitate ca să evite o maşină de poliţie. Dar contează, mai ales pentru cititori, că şoferul a avut viteză. Deşi, la o adică, legal poţi merge pe DN2 cu 100km/h. Un şofer bun, în stare alertă, reacţionează într-o secundă. Asta înseamnă că până a călcat frâna a făcut deja 27 de metri. Până când i se reduce viteza semnificativ mai face măcar 30 de metri. Într-un loc fără vizibilitate, înseamnă că, şoferul mergând legal, căruţaşul care s-a băgat unde nu-i era locul oricum era mort. Când am comentat indignat de scoaterea şoferului drept ţap ispăşitor, comentariul nu mi-a fost aprobat. Probabil din dorinţa de senzaţionalism.

La fel: un om iese în faţa unui autoturism, care îl acroşează cu oglinda, ăla cade pe jos şi, mai târziu, moare. Dacă îţi sare un om din senin, în afara localităţii, tu eşti vinovat că n-ai putut să îl eviţi? Sau el, că era în faţa ta? Şi, din ce ştiu, totul a fost în afara localităţii; chiar şi în localitate ţi-ar trebui 10 metri MĂCAR până apeşi frâna. Tot şoferul e vinovat?

Acum e scandal cu Şerban Huidu, că a făcut accident. Da, bun, e cercetat pentru ucidere din culpă. Nimic în neregulă cu asta. E clar că el e vinovat, pentru că a pătruns pe contrasens; e firesc să îi afle şi viteza cu care se deplasa. Dar pentru ce, că poate înţeleg şi eu aşa, pentru ce măsoară viteza maşinii-victimă? Cu ce e relevantă în situaţia prezentă?

Pe scurt: în momentul în care e clar că un accident e cauzat de cineva care nu a acordat prioritate sau se afla unde nu trebuia (prima inclusă, de fapt, în a doua), de ce mai e relevantă viteza, având în vedere că în condiţiile în care s-ar fi circulat cu viteza legală nu ar fi avut loc nici un fel de schimbare? De ce? Şi de ce este şoferul scos mereu vinovat, chiar şi în accidente provocate de pietoni sau, mai rău, căruţaşi?

Sfaturi pentru doritorii de facultăţi prin Anglia (IV)

Vezi şi:

• Sfaturi pentru doritorii de facultăţi prin Anglia (I)
• Sfaturi pentru doritorii de facultăţi prin Anglia (II)
• Sfaturi pentru doritorii de facultăţi prin Anglia (III)

Voi începe cu câteva menţiuni legate de personal statement, pe care am uitat să le trec în articolul II. Mai ales pentru matematicieni, care se ocupă mult cu concursurile, e foarte important să nu exagerăm cu ele. Dacă le dai englezilor impresia că tratezi matematica în principal ca pe un mediu de competiţie, şi laşi să transpire ideea că pentru asta prestezi mate, e posibil să nu le mai placă de tine şi, eventual, să îţi zică asta în faţă, urmând să nu te accepte. Şi, în fine, că m-a întrebat cineva de curând, la finalul eseului nu e bine să spuneţi că dup-aia vreţi să vă întoarceţi în ţară: motivul pragmatic pentru care universităţile din Anglia primesc străini e că doresc, de fapt, să îi transforme în plătitori de impozit către statul englez: aduc oamenii deştepţi, îi formează, îi pregătesc să aibă joburi cu leafă grasă, ceea ce înseamnă că plătesc un impozit destul de mare către stat (mai mare decât ar putea plăti un măturător, adică). Nu le ziceţi că “ştii, am venit la voi că se face carte mişto, da’ după asta mă întorc în ţară”. S-ar putea să nu le placă. Totul ţine de marketing aici: trebuie să ştii să îţi vinzi marfa.

Acestea fiind spuse, că se apropie termenul limită pentru Oxbridge şi medicină, e cazul să mai dau câteva detalii despre alte părţi ale procesului de aplicaţie. La Oxford se dă un examen de matematică destul de dur. Subiectele se găsesc aici, la un loc cu alte detalii. După trimiterea dosarului UCAS, e bine să luaţi legătura cu British Council, să daţi examenul în ţară, apoi să confirmaţi la Oxford, pe site, unde îl daţi. De asemenea, e o idee bună să lucraţi subiectele din anii precedenţi: nu e un examen foarte uşor (eu estimez că am luat undeva între 7 şi 8), nici nu este suficient timp disponibil pentru a-l termina (din ce am constatat), şi e făcut în aşa fel încât să nu meargă tocitul la grămadă, pe sistemul bacului – multe probleme sunt de logică şi intuiţie, şi se accentuează foarte puternic pe raţionament şi nu pe memorie. Pe de altă parte, este de departe cea mai importantă parte a aplicaţiei la Oxford. La Cambridge, din ce ştiu, sistemul e destul de asemănător.

Şi, în fine, în decembrie sunt interviurile. O să vi se comunice prin e-mail dacă vă cheamă. Oxford oferă cazare şi masă gratuit pe perioada interviurilor. Imperial nu. Pentru cine are de dat, pot oferi câteva informaţii destul de utile pentru transport: în Londra cea mai ieftină cazare decentă găsită de mine este la The Lodge at Crystal Palace, la 24 euro/noapte (există wireless, mic dejun bun, şi zona e decentă), iar transportul Londra-Oxford cu trenul costă 4 lire la First Great Western. Acum sunt convins că toată lumea aşteaptă cu nerăbdare întrebările pe care le-am primit eu la interviuri… care, însă, vor face obiectul unui articol separat, pentru a fi mai uşor de găsit.

Ne citim.