Road Logbook I – A Slovak, a Chinese and a Romanian enter a car…

•aprilie 26, 2014 • Un comentariu

…and what results is no joke. This is the English counterpart to the first chapter written in Romanian before, because it is the story of a long road trip involving me and two non-Romanian speakers. So, in april 2014, I had two guests from University, Tomas from Slovakia (pronounced Tomash, the Hungarian way) and James from Hong Kong, because his Chinese name is impossible to pronounce. Seriously, someone tried. For 2 hours. With limited success.

And both of them very different. So different that they couldn’t synchronize to make my work easier, but hey, such is life. So, summing up, within 2 weeks I had driven almost 4000km. That’s 2500 miles for those of you who still count using some dead king’s foot. Tourism through Romania, an experience many thought impossible, many of them my own countrymen, surprised at me having found places to take my honoured guests, turned out not to be such a bad idea. And it was an interesting experience, too: in 11 days’ time, I averaged about 300km per day (that’s about 180 miles, although the metric system seems much more spectacular) on wide roads, narrow roads, winding mountain roads, bad roads, good roads, through heat, driving rain (pun intended) and unexpected snowstorms. Because in Romania you don’t fuck with the weather, the weather fucks with you.

Of course, I have no idea where to start the story. Shall I start with the begining? Nope, not very interesting to say stuff about how I picked up the Chinaman from the airport. Or with the ending? Although I’m a huge fan, I’m not Quentin Tarantino to do it like in Reservoir Dogs; besides, this isn’t a crime story, a story about betrayal, or even a story about professionals. I’m going to do what Sergio Leone did in Once upon a time in America (you can tell I’m a film buff) and start somewhere in the middle; I might even go around different parts of the story and make it a twisted-non-chronological-ordered-thing.

So, in the morning of April 6th 2014, I hop on board the Bluesmobile, a tiny 2-door, 3-metre-tall (of which half was the CB radio antenna), monster Seat Ibiza with 130 horses under the hood (only using 65 at a time, because hey, they get tired). It was 7.30 AM in the western end of Bucharest (by which I really mean the western end, no bullshit like London or Glasgow, whose West Ends are in the centre), with 3 coffees on board (on board myself, not the car), prepared by a very special girl – who actually only made me one coffee, but I wanted two more to be sure everything will be fine.

And I really have no idea whatsoever who synchronized the traffic lights in western Bucharest. Because if you start from one and maintain a constant speed of 60KPH (38mph – I can do these off the top of my head already), which is, coincidentally, the speed limit for said street, you’ll be certain to stop at the next one, which will turn yellow, then red, just as you reach it. I have no idea what they were thinking about, but it’s the noisiest, dustiest, most polluted part of Bucharest, and noise and pollution levels would, I’m certain of it, drop drastically if they were to just do a good job with those damn traffic lights.

But it was early morning, before the 8am rush hour, and so I could bend the laws of physics (and a few traffic laws too), maintaining a constant speed of 70kph (that’s about 42mph) while artfully dodging the huge potholes in the road surface. But hey, our president-ex-mayor-of-Bucharest-ex-sailor put it this way: winter ain’t like summer (referring to said holes).

Great, so I took the two companions from their hostel next to Cişmigiu Park in the centre (that area has hostels and cheap accommodation, the street is called Ştirbei-Vodă), and started on our way to Ploieşti, probably the largest city in Romania (except for Bucharest), famous for its refineries, dutifully bombed by the Allies during World War II, to deprive Hitler of his precious oil. First scheduled stop, the Slănic-Prahova salt mine, 100 meters (I’m not turning this into feet, thank you) below the surface of the Earth. I went through Praid, in Transylvania, with James a few days before, and found the salt mine there closed at 4.20pm – it had been closed at 3pm, because you desperately need sunlight when you’re in a deep cave below the earth, right? But apparently salt mines are pretty well known outside Romania as big tourist attractions, and it’s only us and the Polish who have such big mines. At least that’s what I recall from what Tomas told me, and he wanted to see such a mine.

But, in spite of my through-the-roof energy levels when I left, within less than 45km (and that’s about 28 miles) I started to feel my eyes closed. You know the feeling, having your eyelids made of lead, the works. I don’t know about you, but to me that’s the worst state to be in when you’re driving. You lose your ability to constantly track and know everything that goes on around you. It happens because, when you drive for long periods of time, the act of driving relocates to some unconscious-subconscious part of your brain, and my two passengers, on whom I’d been relying to keep my conscious mind engaged and awake, were fast asleep. I could never sleep like that, especially in the car, I wonder how they did it to this day – I was probably doing a very good job of driving, I can find no other explanation. So, what do?

Obviously, you’re on DN1 (that’s sort of a British A-road), the biggest trunk road of Romania, so you look for a parking space on the side and take a break. Yeah right. I drove 10km (6 miles) until I found one. I have no idea why, but when I’m a passenger in a car, I can’t shut an eye. Why does it happen when I’m driving? Why is my brain trolling me? Why, brain? What have I ever done for you to treat me so disrespectfully (that’s a quote from the Godfather). But apparently this is known as highway hypnosis, and I’m not its only victim. I did finally manage to pull over, and noticed trees next to the road. Therefore, at Puchenii-Mari, I did what every Romanian on the road does to clear up his thoughts. For those of you who live in countries with too many motorways, that’s go behind a tree and take a pee.

And that was a good idea, because it made me recall what a friend did when he was going through France, and highway hypnosis is stronger on motorways (seriously – 100 miles of motorway are so boring that you’re certain to fall asleep unless you have company). And, because I remembered that, to ensure freshness of breath in difficult situations (kebab with garlic sauce), I had in my pocket some chewing gum – exactly his treatment for highway hypnosis. A good few swallows of mud (my truck-driver coffee), and two gums to chew, and I got back behind the wheel.

This way I managed to drive for 350km (that’s 220 miles, hope you’re learning the metric system already), that day, without feeling tired at all. I wasn’t exactly happy that driving moved to my subconscious and nothing was engaging my conscious mind, except looking for speed traps and announcing them on the CB radio, at least until we had an interesting discussion with Tomas and James about discrimination and business and how anti-discrimination laws damage productivity. Chewing gum helped, as if my caveman brain wouldn’t want to fall asleep when it thought that I was eating. After detouring for a few kilometers due to poor signage and my not using a navigation device, I got on the secondary, 40km (how many miles?) road to the salt mine. On heavy rain, of course, and (barely) mediocre road quality.

Now I’m not the kind of guy who considers everyone slower than him to be morons who need to get a move on, and everyone faster than him to be dangerously speeding bastards, but honestly, on that road and in heavy rain I was doing 60kph and people were overtaking me – I’m pretty sure that wasn’t the most pleasant experience for their cars’ suspensions.

As for the salt mine, not too spectacular if you ask me. Huge, tall, with a scary, creaking elevator that descended 100 meters into the abyss, and a hammer and sickle on the top, a relic of the fifties. It is actually a functioning sanitarium, because apparently salty air is good for recovery. I also had to explain to them who two statues were depicting, the Roman emperor Trajan, and the last Dacian king Decebal (wikipedia will provide a decent history lesson, because I’m a bit too lazy here), and the old joke about why Romanians are a nation of homosexuals: everyone is descended from Adam and Eve, we’re descended from Trajan and Decebal… [The joke has a hidden meaning, poking fun at the ridiculous modifications the Communist regime brought to Romanian history, and the way said modifications were worded.] The salt mine in Praid was nicer – instead of dropping 100 meters into the Earth you were driven in by a bus. Although you had to get used to the smell of diesel in the tunnels. By the way, the walls in salt mines are salty. You can taste them, they’re clean.

And then we started on our way to Peleş Castle, in Sinaia. That’s the summer residence of the Kings of Romania, currently a museum. Romania was a kingdom between 1878 and 1947 (when Michael I was forced to abdicate by our dear friends, the Communists). Probably the most prosperous period in our history, if you ask me. Travelling on the Prahova Valley, on the DN1 made me a bit apprehensive, because that road is well known for traffic jams, but going away from Bucharest on a Sunday at noon was a breeze. After getting lost for a bit on the windy mountain roads and winding up next to the cable cars that lead to the top of the mountains, I changed direction and got to the Castle.

Which is probably the smartest and most livable Castle of any dynasty in the world. Seriously, it was designed with electric power, the first electric elevator, integrated vacuum cleaners and cast iron radiators. What impressed me most, though, was the very cozy, intimate, livable atmosphere, which I didn’t find in any other palaces, such as what you can find in Vienna. Or worse, the Versailles. Seriously, I know you’re rich and powerful, but why would you want to live in a place where you need a map just to find a bathroom?

After Sinaia, we left for Bran Castle, a fortress guarding a mountain pass in Transylvania. Also known as Castle Dracula, although, get this, it had absolutely nothing to do with the guy. No, seriously, not kidding. Dracula was a badass, but this castle had nothing to do with him. Not even with Bram Stoker’s Dracula, whose castle was in the Eastern, not Southern, Carpathian mountains. It was actually used as a summer residence by Queen Mary of Romania, from the English royal family, who was famous for tending to the wounded during the Second World War. Which made her pretty badass too, if you ask me. A very relaxed route towards Bran – that’s where they want to build a new motorway (lol), with the occasional speed traps. Romanian mountain scenery – „look, guys, see the snow on the top of the mountains? That’s where we were supposed to be today, but we couldn’t, because snow!”. I have to admit that killing prepositions is one of my favourite pastimes…

Other than that, plenty of shepherds on the side of the road, and the occasional roadside merchant selling smoked cheese. Sort of like cheddar, but better, and traditional – and probably cheaper too. Then I spent an hour in Bran castle, also explaining to the guys why the real Dracula was a badass, how he scared a Turkish army with a forest of impaled corpses, the story of the Night Attack when he had a small army dress up as Turks and sow chaos into a Turkish camp, wanting to catch and kill the sultan himself, and the real version of how he killed the whores, insane and crippled by inviting them to a feast and setting the house on fire – he actually did that while only those who wouldn’t accept to work for him, according to whatever they could do, were eating, thereby killing only those who were a drain on society. Cruel, but hey, it was the middle ages, and winter wasn’t coming, but the Turks were. In force.

And then we were back on the road to Bucharest, 150 kilometers, and I’ll take advantage of this short intermezzo to say that James gets carsick. And he took pills for that. Hats off to him for not getting sick for 2900 kilometers with me. Hats off to me too, for my fine driving abilities! During those 2900 kilometers we crossed the mountains 3 times, through gorges and very windy, difficult roads, and remember that he didn’t get sick then. Also remember that I drive a 2-door car and he was lucky enough to be seated behind me that day. You can probably tell where this is going. After we crossed the mountains for the fourth time (surprisingly, no queues, even though we were heading for Bucharest on a Sunday evening), and everyone was asleep, at about 80km from Bucharest, we stopped on the side of the road. For a… thicket break. You know, to clear our brains and bladders.

After we were back on our way, something seemed amiss. I could see James’ face in the rear view mirror. And, while I was getting angry for not being able to be back in Bucharest in broad daylight (which is pretty important to my driving style) – I was to be back about 15 minutes after nightfall – I see the chinaman become yellow. Well, yellower than he already was. And on the straightest stretch of road, on the ring road of Ploieşti, 200 meters before a roundabout with a police car (no idea how they didn’t see us), where I couldn’t stop without blocking half a lane…

Well, I’ll just say that I found out how quickly you can stop a car from 100kph. A ton of car, probably – a Seat Ibiza with 3 people. But I digress: I stopped in less than 5 seconds. Hearing him snort and make puking noises behind me, after telling him at least 3 times to tell me if he’s getting sick, made me stop the car, switch on the hazard lights, pull the handbrake, open the door, unfasten my seatbelt, get the hell out and open up the seat for the guy to get out took me what felt like less than 8 seconds. I could work in a pit crew for Formula 1, what can I say. It was especially fun to see all the traffic and an ambulance go around our car, which was stopped in a bad place. I was already preparing my speech to give to any policemen who would stop around… and the damn human wasn’t even puking. So what, I stopped for nothing?

So I got him up into the front seat, and I ensured he had a plastic bag ready. When I offered to go slower to calm down his sickness, he told me that it would be better for him to get to Bucharest and stop the car as quickly as possible. Unfortunately I couldn’t go too fast, as it was evening and the glare from other cars didn’t allow me to go faster than 70-80. This paragraph is dedicated to Victor, who said I’m a reckless driver for driving at 110-120kph on Romanian roads. But I managed to get back to central Bucharest, and took the guys to Caru cu Bere.

Caru cu Bere (The Cart with Beer) is one of the oldest and most famous (and certainly not the cheapest) restaurants in Bucharest. Really good food, and it appears in the film „Philantropy” („Filantropica”), which Tomas saw and loved, and I encourage everyone to see, because it’s probably the best Romanian film ever made. That’s a personal opinion. The guy who served us was pretty nice too, striking up jokes about the dancers and food, he’s the guy who asked about World of Warcraft – if you’re reading this, we loved you.

We ordered tripe soup („ciorba de burta”), soup made from (one of) the stomach(es) of a cow. Really good, one of my favourites, considered a manly food in Romania, although the tripe itself can be chewy. Part of the appeal is that you make it to your own taste, by adding proportions of garlic, sour cream and vinegar, and I taught the boys how to do this. Then Tomas ordered sarmale, and James ended up with more pork. Which is funny, since he criticised me for serving him too much pork and polenta („mamaliga”), when he wanted to sample some traditional Romanian food… made with rice (the irony is, we actually served him Pilaf). If that’s not stereotypical (in a funny way, of course), I have no idea what is.

As for me, I took the traditionally cheap route: beans and sausages. That’s because we also sampled some Romanian wine, some Fetească Neagră (Black Maiden), one of the old-world wines you can only find in Romania. Very good, very dry, but obviously not found abroad because we have no idea how to sell our stuff. After some comments on the (female) dancers, James told us that his mother taught him that women are dangerous – to which I could only reply „stop listening to your mother, dude!” (jokingly, of course). But I did like him – he ate like a true Romanian – the soup and the tripe, and the shawarma (the arabic version of the Kebab, with chips and salad, in a roll – the typical Romanian fast food) from Calif in the historic centre of Bucharest (best shawarma in town, trust me) with everything („cudetoate”). The way Romanians eat it. Tomas, on the other hand, who considers the best vegetable to be meat, didn’t like the tripe too much, eating the soup but not the „socks” (tripe). And, blasphemy! The shawarma he ate was just meat and sauce!

One thing I can say for certain, the sleep I had that night was probably the best and most well-deserved rest I ever had. Further on culinary preferences and what else happened during the road trip, in the next chapter…


Jurnal de bord I – un chinez, un slovac şi un român într-o maşină

•aprilie 24, 2014 • Lasă un comentariu

Mi-am promis că nu o să scriu decât atunci când chiar prind câte un subiect bun, şi ce subiect poate fi mai bun decât relatarea experienţelor personale? Pentru că, vorba aia, experienţele personale sunt ale mele şi nu le-a mai avut nimeni. Aşa că, încep prin a spune că în aprilie 2014, timp de vreo 11 zile, am avut parte de prezenţa a doi colegi de la facultate, un chinez (James, pentru că numele lui chinezesc este aproape imposibil de pronunţat) şi un slovac (Tomas, cu ş la capăt, aşa, ungureşte). Amândoi cât se poate de diferiţi.

Atât de diferiţi încât n-au putut să se sincronizeze ca să îmi uşureze şi mie munca, drept pentru care, trăgând linie la final, am parcurs cam 4000 de kilometri cu maşina în patru săptămâni, din care vreo 3800 în perioada în care am stat cu ei şi am făcut turism prin România. O experienţă interesantă, care m-a purtat pe drumuri de câmp, deal şi munte, pe asfalt, pietriş şi drumuri desfundate, pe soare, ploaie şi ninsoare.

Dar, bineînţeles, habar n-am de unde să încep povestea. S-o încep cu începutul? Parcă nu e prea interesant să zic cum l-am luat pe chinez de la Otopeni. Să încep cu sfârşitul? Nu sunt Quentin Tarantino să fac ca în Reservoir Dogs şi să încep totul pe la sfârşit. Aşa că, dacă tot mă dau mare cu cunoştinţele mele cinematografice, o să fac ca Sergio Leone în Once upon a time in America şi o să încep pe undeva pe la mijloc. Eventual fac un du-te-vino şi povestesc totul în ordine îmbârligat-cronologică.

Aşa că, pe 6 aprilie 2014, dis-de-dimineaţă, mă urc la bordul bluesmobilului, o buburuză aprigă de 11 ani, cu două uşi şi de 3 metri înălţime (din care un metru jumate e doar antena de la staţie), şi cu 130 de căluţi sub capotă (din care folosea doar câte 65, ca să nu obosească). Pe la 7 jumate dimineaţa am plecat din Militari, cu trei cafele la bord, pregătite de o fată foarte specială. Bine, de fapt, îmi pregătise doar una, dar am mai vrut să mai beau două ca să fiu sigur că totul e bine.

Şi nu ştiu cine naiba a gândit şi conceput semafoarele de pe Iuliu Maniu, că dacă pleci de la unul şi ţii 60 constant, adică viteza reglementată de ei, pe următorul îl prinzi sigur roşu. Nu ştiu ce o fi avut în cap, dar probabil că nivelul de zgomot şi poluare din cartierul ăla ar scădea stupid de tare dacă le-ar sincroniza naibii calumea. Dar fiind dimineaţă şi destul de puţin trafic, am îndoit un pic legile fizicii şi ale şofatului, şi am încercat să ţin 70 constant. Asta făcând slalom printre nişte gropi imense – slalom pentru care mă felicit. Na, iarna nu-i ca vara.

După ce i-am luat pe cei doi tovarăşi de drum de la hostelul de vizavi de Cişmigiu, am purces spre Ploieşti. Primul punct pe ordinea de zi, salina de la Slănic-Prahova. Pentru că trecusem cu James prin Praid cu 3 zile în urmă, şi am ajuns la ora 4 şi 20. Salina fusese închisă de la 3. Pentru că, probabil, atunci când stai sub pământ într-o mină de sare, chiar contează să intri şi să ieşi pe lumină. Dar aparent salinele sunt nişte obiective turistice de care s-a auzit prin toată lumea, şi numai noi şi polonezii am avea unele atât de mari. Nu bag mâna în foc că aşa e, dar Tomas îmi spusese că voia să vadă aşa ceva.

Ei, şi deşi am plecat energic şi în forţă, nici nu am ajuns bine la Româneşti că simţeam că mi se închid ochii. Acum nu ştiu alţii cum sunt, dar eu o consider cea mai periculoasă stare pentru a şofa. Efectiv îţi pierzi capacitatea de a urmări şi a şti în permanenţă tot ce este în jurul tău, din cauză că, după drumuri foarte lungi, tot actul de a conduce devine subconştient şi bazat pe reflexe. Iar la momentul respectiv cei doi pasageri ai mei, pe care mă bazam să mă ţină treaz şi activ prin câte o conversaţie, moţăiau cum n-am putut moţăi eu niciodată, nu ştiu cum le ieşea. Cred că şofam bine, că altfel nu-mi explic. Ei, şi ce să faci, Ioane, în situaţia asta?

Simplu, eşti pe DN1, cauţi o parcare pe dreapta să tragi. Pe naiba, am mers 10 kilometri căutând o parcare până am văzut una. Nu ştiu cum naiba e posibil, dar când sunt pasager în maşină nu pot să închid un ochi. Când sunt şofer de ce? De ce îşi bate joc creierul meu de mine? Se pare că e relativ cunoscut efectul, „highway hypnosis”, şi nu sunt eu singura victimă. După ce am reuşit, într-un sfârşit, să opresc pe marginea drumului, am observat că sunt copaci lângă parcare, şi am procedat aşa cum procedează orice român ca să îşi elibereze… gândirea pe marginea drumului. Asta a fost la Pucheni.

Şi bine am făcut, că mi-am amintit de ce mi-a spus un prieten care a tranzitat Franţa cu maşina, iar pe autostrăzi efectul e şi mai pronunţat (serios, 100 de kilometri de autostradă sunt atât de monotoni încât dacă n-ai pe nimeni în maşină să te ţină de vorbă adormi la sigur). Şi mi-am amintit că, pentru prospeţimea respiraţiei în câteva situaţii limită (a se citi şaorma cu usturoi), aveam un pachet de gumă în buzunar. Adică fix remediul lui. O înghiţitură sănătoasă de noroi (n.r. – cafea de tirist din sticla de 2 litri), două pastile de gumă, dă-i şi mestecă, şi urcă la volan.

Cu metoda asta am făcut în ziua respectivă 350 de kilometri fără să mai simt vreun pic că mi s-ar închide ochii. M-a cam deranjat că şoferia mi se mutase în subconştient şi conştientul nu mi-l mai aţâţa nimeni, dar m-a ajutat să mă concentrez mult mai bine mestecatul gumei, ca şi când creierul meu, de om al cavernelor, n-ar fi vrut să adoarmă tocmai când credea că mănânc. Şi am ajuns la Ploieşti, pe centura Buzăului, povestind de bombardamentele americane din război, m-am rătăcit pe drumul spre salină (pentru că semnul care indica era vizibil doar de pe sensul opus), am mai ocolit 5 kilometri, şi m-am înscris pe drumul spre Slănic, pe o ploaie foarte abundentă, care mi-a tensionat nervii la maximum. Drumul nu era nici el prea bun, multe treceri de cale ferată pe unde asfaltul nu putea fi altfel decât foarte prost. Şi nu pot să înţeleg cum de, în condiţii de ploaie stupid de puternică şi de drum cu indulgenţă mediocru, eu mergeam cu 60 la oră şi multă lume mă tot depăşea… să ne înţelegem, nu îi consider pe ăia mai lenţi ca mine „tâmpiţi care abia se mişcă” şi pe ăia care merg mai repede ca mine „vitezomanii naibii”, da’ chiar aveam impresia că 60 e viteza sigură maximă în condiţiile date.

Salina, nu foarte spectaculoasă. A trebuit să le explic celor doi, de faţă cu busturile lui Decebal şi Traian, că toţi oamenii se trag de la Adam şi Eva, numai românii din Decebal şi Traian, şi să tragă ei concluziile despre orientarea noastră sexuală (cu speranţa ca cititorii mei să înţeleagă trimiterea la străvechiul banc). În rest, destul de spectaculoasă, mare, dar cam goală, cu secera şi ciocanul mari pe lângă tavan, şi un lift care scârţâia din toate încheieturile. Parcă la Praid era mai simpatică salina, că te ducea înăuntru cu un autobuz, nu era pericol să cazi 100 de metri în gol…

Şi-apoi am purces către castelul Peleş, de la Sinaia. Valea Prahovei, alea alea, nu era blocaj, se circula ok, dar era duminică pe la prânz şi veneam dinspre Bucureşti, era de aşteptat. După un pic de distracţie pe serpentine („where the hell do I go now?”) şi după ce am ajuns aproape de telecabina spre cota 1400, pentru că nu sufăr să am GPS în bord şi uneori nu e evident pe unde trebuie să o iei, am parcat, în sfârşit, lângă Peleş.

Care Peleş este, probabil, cel mai deştept castel al vreunei familii regale. Nu eu am zis-o, ci slovacul, care s-a îndrăgostit de cât de deştept era construit castelul şi de toate minunăţiile din el (încălzire cu radiatoare, aspiratoare integrate, lift). Pe mine altceva m-a impresionat, şi anume aerul foarte intim şi locuibil, pe care toate magaoaiele de construcţii din Viena nu mi s-a părut că le au. Sau, Doamne-fereşte, Versailles – de ce ai vrea să locuieşti într-un palat în care îţi trebuie hartă să ştii unde-i buda?

Mno, după Sinaia, am plecat spre Bran, asta fiind pe la ora 3, dacă ţin bine minte. Puncte bonus pentru castelul Bran, care are site web la zi şi închide vara la ora 6 seara. Drum relaxat pe Rucăr-Bran, cu ocazionalele radare. Peisaje de munte româneşti, arată-le băieţilor „uite bă, munţii noştri, azi trebuia să fim pe culmi, da nu putem că e zăpadă acolo”, ciobani cu oi pe marginea drumului, gherete de ţărani care vindeau caşcaval afumat (de-ăla bun de tot, la roată) şi alte minunăţii, şi am ajuns la Bran, unde am stat o oră ca să ne uităm şi să le explic băieţilor cine a fost Dracula, cum a speriat o armată otomană cu o pădure de oameni ţepuiţi şi care e, de fapt, povestea cu săracii, curvele, handicapaţii şi nebunii pe care i-a adunat la ospăţ ca să le dea foc (spoiler: le-a dat foc numai ălora care n-au vrut să pună osul la treabă, fiecare după puterile lui).

După care ne-am întors. De la Bran la Bucureşti. Şi am mers aproape 2 ore legate, mestecând gumă, fără să fac o singură oprire. Şi acum profit de acest intermezzo scurt ca să spun că al nostru chinez, James, avea rău de drum şi lua pastile pentru asta. Dar am mers cu el pe cheile Bicazului, pe DN2, pe la Târgu Neamţ, Sighişoara-Sibiu-Braşov, valea Prahovei, pe Râşnov şi n-a avut nimic. Reţineţi că e important. Şi mai reţineţi şi că maşina mea are două uşi, şi el avea norocul să se găsească pe bancheta din spate. Ei, după ce am coborât de tot de pe munte, aproape se întuneca, mai aveam un pic până la Ploieşti şi am oprit frumos într-o parcare pe dreapta, la rugămintea lui Tomas. Ne-am dat toţi jos din maşină, ne-am dus pe marginea drumului şi am făcut pauza de boschet. Ne urcăm toţi la bord şi pornim din nou.

Atâta că mi se părea ceva în neregulă. În oglinda mea retrovizoare îi vedeam faţa chinezului. Şi, în timp ce mă înjuram că nu ajung în Bucureşti pe lumină, cum îmi dorisem iniţial (am ajuns cam la 15 minute după ce s-a lăsat întuneric), îl văd pe chinez cum se îngălbeneşte. Bine, galben oricum era, dar se făcea şi mai galben. Şi, pe o minunăţie de drum perfect drept şi întins, pe centura Ploieştiului, la 200 de metri înainte de un giratoriu cu echipaj de poliţie care stătea şi supraveghea (care nu ştiu cum nu ne-au văzut), într-un loc unde nu puteam scoate maşina din drum…

…să zicem că am aflat că de la 100 de kilometri la oră, un Seat Ibiza cu 3 oameni în el, este capabil să oprească în sub 5 secunde. Nu mă întrebaţi cum, dar când l-am auzit cum horcăie în spatele meu, cred că au trecut sub 10 secunde până când oprisem maşina, îmi decuplasem centura, pusesem avaria, mă dădusem jos, desfăcusem scaunul şi îl dădusem şi pe el jos. M-au trecut toate apele – şi încă mă treceau, că eram oprit cu maşina aiurea, îmi făceam deja discursul pe care să îl ţin poliţiei dacă voia să mă întrebe de sănătate, şi mă uitam cum trece traficul pe lângă mine…

…în timp ce chinezul naibii stătea pe marginea drumului şi nu vomita. Adică cum, am oprit şi degeaba? Am stat cât am stat, apoi i-am zis să urce şi să stea cu punga în mână, şi că o să merg mai încet ca să nu îi fie mai rău (la care mi-a replicat că i-ar face bine să ajungă cât mai repede în Bucureşti, să nu mai stea prea mult în maşină). Aşa că mergi spre Bucureşti, parchează şi du-i pe băieţi la Caru cu Bere (şi am ţinut să îi spun lui Tomas că e unul dintre restaurantele în care îşi fac meseria cei doi din Filantropica – i-a plăcut foarte mult filmul). Unde am dat peste un ospătar foarte simpatic (care, poate, citeşte şi el asta, în care caz îl salut – zicea ceva de World of Warcraft) care ne-a vorbit foarte frumos şi a glumit cu noi (comentând despre o dansatoare cu slovacul că e mişto şi se mişcă bine, apoi zicându-mi mie, şi sper că am reţinut exact ce a zis, „I don’t really know how to say this in English, bagaboantă!”). Le-am recomandat băieţilor ciorbă de burtă, şi am servit şi eu cu ei, şi omul mi-a zis să le arăt cum se procedează, şi apoi chinezul, săracul, a mâncat şi mai multă carne de porc (mai multe despre doleanţele chinezului, în episodul următor) iar slovacul câteva sarmale. Eu, ca tot românul, am mâncat o fasole cu cârnaţi, că era mai ieftină, şi apoi m-am uitat în castroanele băieţilor: chinezul, cu tot răul lui de drum, mâncase şi ciorba, şi burta, şi ne povestea cum l-a învăţat maică-sa că femeile sunt periculoase (moment în care i-am zis scurt să nu o mai asculte!) iar slovacul mâncase ciorba dar nu şi burta.

Dar e acelaşi om care, la şaormeria (excepţională) Calif din centrul vechi n-a comandat şaorma aşa cum trebuie (cu detoate), şi nici măcar cu cartofi prăjiţi, ci doar carne cu sos. Aşa că nu-l condamn. Dar ce pot spune sigur e că somnul din seara aia a fost cel mai binevenit din toată săptămâna.

Cum să slăbeşti

•octombrie 26, 2013 • Lasă un comentariu

Eu sunt român. Iar românul este expert în toate, de la politică la mecanică, de la filosofie la sport. Şi, prin tranzitivitate, că tot am zis de filosofie, şi eu sunt expert în toate. Aşa că mi-am propus să scriu un mic ghid despre cum să faci ca să slăbeşti sănătos şi eficient. Nu că n-aş fi gras, dar după sesiunea din anul 2 ajunsesem la o masă corporală foarte rotundă (gluma este pur intenţionată). Aşa că m-am pus pe citit ghiduri şi programe de pe, combinate cu un pic de gândire de la mine, şi mi-am încropit un program de lucru şi regim. Ideea esenţială e că nu se poate una fără alta ca să slăbeşti. A dat rezultate: am pierdut 6-7 kilograme de grăsime în 4 săptămâni. Principii:

  1. Trei grupe de alimente trebuie să dispară din alimentaţie. Alcoolul, prăjelile şi zahărul. Berea în special, că e alcool cu zahăr, în principiu (ştiu, tehnic nu e aşa, dar în principiu aşa e). Calorii goale. Singurul care e tolerabil e zahărul, care e consumat în principal de creier. Nu mănânci zahăr, gândirea nu dă randament. Consumă, deci, zahăr, doar când ai nevoie să gândeşti (gen când te urci la volan). În rest, cât mai puţin spre deloc.
  2. Corpul nu îşi poate sintetiza singur proteinele de care are nevoie şi nici grăsimile, dar carbohidraţii da. Prin urmare, loveşte tare în consumul de carbohidraţi şi consumă doar carbohidraţi lenţi (gen orez – pâinea şi mămăliga sunt automat excluse).
  3. Aport de energie: 2000 de calorii pe zi, pentru bărbat, 21 de ani. Pentru femei, mai puţin. Spart în 4 mese de 400 de calorii şi 2 gustări de 200 într-o zi, cam la 3 ore una de alta.
  4. Somn: 7-8 ore pe zi.
  5. Creşteri mai mult sau mai puţin marginale ale metabolismului vin din consumul de ardei iute, ceai verde (care chiar e bun dimineaţa), cafea şi cantităţi foarte mari de apă rece (mai ales dimineaţa şi înainte de masă). Adunate, li se simte impactul.
  6. Micul dejun să conţină două ouă integrale (adică nu doar albuş), eventual cu brânză şi muşchiuleţ (dar să nu fie gras) pentru aport de proteine. Două ouă asigură necesarul de colesterol alimentar pentru recuperarea musculară (de care va fi nevoie!).
  7. Se consumă grăsimi bune: peşte, mai ales uleios (somon sau hering, că e mai ieftin), brânză, iaurt grecesc semidegresat, carne (nu de porc). Nu se consumă prăjeli (fugi de ulei vegetal hidrogenat ca dracu de tămâie)! Grijă mare la grăsimi: un gram de grăsime înseamnă 9 calorii, şi noi vrem să le consumăm pentru beneficiul biochimic pe care îl dau organismului şi metabolismului, nu pentru a depăşi necesarul de calorii. Untul de arahide este excepţional, conţine foarte multe proteine. Lactatele gen sana iar sunt foarte bune. În afară de smântână şi de chestii cu peste 8% grăsime nu prea e nimic de evitat – chiar şi laptele integral e destul de slab, mai ales cel din comerţ.
  8. Ai voie să trişezi o dată pe săptămână, duminica. Asta înseamnă că poţi mânca 100g de ciocolată în loc de o masă şi o gustare. Rostul e simplu: să eviţi încetinirea metabolismului.
  9. Sală de 6 ori pe săptămână. Pare foarte mult, dar nu duce la overtraining. Exerciţiile de forţă, deşi consumă mai puţine calorii decât cele cardiovasculare, cresc masa musculară (atâta timp cât consumi necesarul de proteine – să zicem, 2-3 grame la fiecare kilogram de masă corporală) şi accelerează metabolismul – consumi mai multă energie în gol. Plus că se vede mai frumos. Ideea cheie este ca de luni până miercuri să aplici periodizare liniară (număr progresiv de repetări în serie de la o săptămână la alta) iar de joi până sâmbătă periodizare invers-liniară (greutate progresivă şi din ce în ce mai puţine repetări de la o săptămână la alta). Pe grupe, evident. Logica este să nu laşi corpul să se obişnuiască cu ce faci şi să îl surprinzi mereu. Aşa arde mai multe calorii. (NU NEGLIJAŢI PICIOARELE. nu e nimic mai penibil decât un munte de om care merge pe două scobitori).
  10. Partea mea preferată: cardio acceleration. E o tehnică foarte interesantă: între seriile de greutăţi, un minut de cardio de intensitate uşoară spre medie. Gen bicicletă, gimnastică aerobică sau, cel mai simplu (aşa făceam eu) alergat pe loc. Fără pauze. Chestia asta menţine ritmul cardiac cât mai crescut, îmbunătăţeşte condiţia fizică şi performanţa cardiovasculară şi, pe lângă caloriile arse propriu-zis de exerciţiul de cardio, aparent grăbeşte arderile în perioada imediat ulterioară sălii, pentru mai mult timp (adică, gen, pentru o oră-două după sală, corpul continuă să ardă cât mai multă grăsime).
  11. FĂRĂ SUPLIMENTE NUTRITIVE. Fără protein shakes, fără creatină, fără carnitină, fără pastile de slăbit. Exclus. Totul din alimentaţie – programul ăsta dă rezultate şi în materie de musculatură, dar scopul principal e slăbitul. Iar suplimentele – eu sunt foarte suspicios vizavi de ele, nu mi-a demonstrat nimeni că nu fac mai mult rău decât bine. În plus, e mult mai dur cel care face sală complet natural, fără să fie ajutat de suplimente, nu? 😀

Eu aşa am procedat în lupta contra caloriilor (conform dicţionarului, monstruleţii ăia mici din dulap care fac hainele tot mai strâmte). A dat rezultate. Majoritatea punctelor „ştiinţifice” de aici aparţin unui anume Jim Stoppani, PhD, care mai scrie chestii pe Eu însă nu i-am luat programul ca atare, ci mi l-am adaptat nevoilor proprii (aşa cum e normal şi firesc). Programul consumă timp şi necesită discplină, dar mie mi-a demonstrat că se poate slăbi, şi trebuie doar voinţă şi cap, nu cum credeam în liceu că o să fiu un gras toată viaţa. Succes!

Ce am eu cu bicicliştii

•octombrie 20, 2013 • Lasă un comentariu

Scriu articolul ăsta din dubla postură de şofer şi biciclist. Adică sunt în acelaşi timp înger şi drac, cum ar veni. De la o vreme aud cum prin Bucureşti lumea urlă în gura mare că vrea piste pentru biciclişti, face marşuri pe bicicletă, alea alea. Aud şi de huliganismul cocalar al unor şoferi care se bagă printre ei cu maşina, şi evident că nu îmi convine, dar nu pot să nu mă uit strâmb când îmi dau seama că bicicliştii nu fac un lucru elementar.

Pe scurt: Dacă eşti într-un grup plin de dobitoci care merg cum vrea muşchii lor, din lipsă de pregătire sau tupeu, te plângi că nu eşti respectat?

Pe larg: Se plâng că nu sunt luaţi în seamă ca participanţi la trafic. Că lumea are ceva cu ei. Păi bineînţeles că are ceva cu ei. Din experienţa mea proprie ca şofer, mi s-a întâmplat într-o zi să trec pe lângă parcarea de la Kaufland de la mine din oraş. Moment în care, fără să îmi dea prioritate, iese din parcare un nene cu bicicleta. La 50 de metri mai încolo, intersecţie circulată cu stop. Omul se mută cu bicicleta (fără să se dea jos, din ce îmi amintesc) pe trecerea de pietoni, apoi urcă (tot călare) pe trotuar. Deci alte două reguli de circulaţie încălcate dintr-un foc. Mai trec 20 de metri, eu mergeam încet, în dreapta mea pe trotuar e o porţiune fără bordură, lângă un garaj. Biciclistul nostru dă să iasă, fix pe direcţia uşii mele (reuşesc să îl evit).

Asta e problema – ca biciclist, poţi să calci câte reguli de circulaţie vrei tu, că nu ştiu să păţeşti ceva (decât dacă şoferul nu are grijă el de tine – şi şoferul PREFERĂ SĂ AIBĂ GRIJĂ de tine, oricât ai fi tu de cretin – nu sunt mulţi şoferi care au chef să se judece pentru vătămare corporală din culpă sau să fie cercetaţi pentru aşa ceva sau să îşi piardă vremea cu poliţia). Nu ştiu să îţi confişte poliţia bicicleta. Nu ştiu să trebuiască să fi absolvit un curs de legislaţie. Chestii care (cel puţin teoretic, normal şi firesc) şoferului i se cer.

Dar nu am văzut protestatari care să zică „uite domne, printre noi există şi oameni care ştiu ce sunt alea reguli de circulaţie!” Unul n-am văzut să zică aşa ceva. Doar vrem piste de biciclete. Nu sunt uşor de făcut. Şi mie mi-ar plăcea să se facă aşa ceva prin Bucureşti. Dar la mine în Oxford nu sunt peste tot, sunt uneori doar simple benzi pentru biciclişti.

Şi chiar şi aici am un motiv să îi urăsc pe biciclişti. Nu au conceptul de regulă de circulaţie. Nu ştiu că la lumina roşie a semaforului se opreşte, nu ştiu că nu se merge pe trotuar (ca pieton, mi s-a întâmplat să merg liniştit pe trotuar şi să mă „claxoneze” un cretin pe 2 roţi). Cred că sunt printre puţinii care chiar opresc la roşu – deşi am senzaţia că parte a motivului e solidaritatea faţă de şoferi. Iar în România, când mai merg pe bicicletă, mă comport exact ca şi când aş fi în maşină: mă asigur, mă încadrez, semnalizez, circul pe stradă. Nu pe trotuar şi nu încălcând regulile de circulaţie. Nu am pistă pentru biciclişti? Ok, merg pe stradă – legea îmi permite, iar dacă respect codul rutier şi codul nescris al conduitei preventive nu am probleme. Fac o paranteză, conduita preventivă, pentru cine nu ştie, înseamnă să conştientizezi ce tâmpenii poate face un eventual cretin care te poate băga în spital şi să conduci vehiculul (indiferent de numărul de roţi) în aşa fel încât să le eviţi (motiv pentru care am montată o oglindă retrovizoare pe bicicletă – mult mai utilă decât o cască, părerea mea).

Ah, da, am mai citit undeva o tâmpenie – că bicicliştii nu ar trebui să oprească la semafoare pentru că oprirea urmată de pornire consumă foarte multă energie. Serios? Şi la maşină nu e aşa? Ah, dar nu trebuie să depui efort ca să dezvolţi puterea asta (ştiu, abuzez de terminologie). Nu, dar depune maşina. Şi spre deosebire de cele 2-3 calorii în plus şi o secundă de efort muscular depus de tine, benzina costă. Destul de mult. Aşa că hai să nu mai oprească nici maşinile la semafor!

Dar decât să faci o treabă ca la carte e mult mai simplu să protestezi că vrei piste. Şi nu că aş simpatiza cu Oprescu, dar o pistă de bicicletă nu se bate din palme. Decât dacă vrei să fie făcută din două bucăţi de izolerband pe trotuar…

Pe scurt, vreau şi eu să se facă piste pentru biciclişti şi să fie şi ei consideraţi participanţi legitimi la trafic. Dar în acelaşi timp, vreau ca şi sancţiunile pentru biciclişti să fie la fel de dure ca alea pentru automobilişti. Neacordare de prioritate? Confiscăm bicicleta. Te-am prins băut? La fel plus amendă. Mergi damboulea pe trotuar? Amendă. Aşa să fie. Ca să fie strada mai sigură pentru toţi.

Nu mai vorbesc de orele de educaţie rutieră care ar trebui să fie obligatorii, că deja visez…

Chestii care mă scot din sărite 1 – Limba română

•septembrie 29, 2013 • 8 comentarii

Nu mă scoate din sărite limba română. Nici măcar faptul că este o limbă grea, cu o gramatică foarte complicată, şi pe alocuri ilogică – „mergi după ureche”. Pentru cine gândeşte aşa, îl invit să studieze limba engleză, în care, în funcţie de ce reguli aplici, „ghoti” se pronunţă la fel ca „fish”. Cu totul altceva mă scoate din sărite.

Şi nu-s singurul care a sesizat asta. De la o vreme s-a răspândit în toată ţara un fel de epidemie de… hai să nu-i zic analfabetism. O epidemie de greşeli de limbă. Nu ştiu exact care e mecanismul transmiterii, dar observ tot mai des asta, inclusiv de la persoane de la care am aşteptări. Adică, dacă eşti avocat şi te cheamă televiziunile să-ţi dai cu părerea despre starea naţiunii, mă aştept să ştii diferenţa dintre „să” şi „ca să”. (nu vorbesc despre ceva ipotetic, chiar am văzut aşa ceva pe realitatea)

Deja de chestii gen „locaţie” nu mai vorbesc, deşi e ceva ce nu pricep încă, cu mintea-mi limitată: în limba română există cuvântul „loc”. Sau, pentru întrebări, există „unde”. Ambele cuvinte sunt scurte şi le ştie tot omul din fragedă pruncie. Pricep utilitatea calcului lingvistic, şi mi se pare şi mie aiurea să zic că nu mai folosesc de mult şoarec fiindcă mi se pare ineficient pe o maşină de calcul mobilă. Dar nu văd de ce ai înlocui un cuvânt foarte valabil. Deşi, sincer, nu cred că prea mulţi se întreabă…

Dar peste asta pot să trec. Peste „ca să” în loc de „să” („vreau ca să mergem acolo”), peste „decât” în loc de „doar” („am decât 2 telefoane”) sau peste „mai” pus în locul nepotrivit („nu mai am pus şi aia pe scaun”) mi-e greu. Simt aşa că îmi sare o siguranţă şi scrâşnesc din dinţi. Să nu mai vorbesc de numărul de i-uri de la capătul cuvintelor.

Care e simplu de găsit! Doar ascultă sunetele, numără silabele, şi te prinzi câte i-uri are la capăt „meşteriii”. Fără explicaţii morfologice.

Sau de greşelile de ortografie. Pentru Dumnezeu, e vorba de cuvinte care se „contopesc”, se simte care unde ce pierde.

Dar dincolo de a face publicitate unui articol de pe dexonline, vreau să mă gândesc (şi să invit puţinii cititori să îşi dea cu părerea) la o întrebare simplă. „Cum de?”. Am întâlnit şi oameni deştepţi care fac greşeli de-astea, şi am realizat un lucru. Calitatea actului de învăţământ scade, iar profesorii nu îşi mai fac datoria. Tot mai puţini îşi învaţă elevii ce-i aia exprimare corectă în limba română. Şi nu zic exprimare ţapănă, cu cuie în guler ca soldaţii lui Kim Irsen (ca să stea drepţi, a la Prâslea), dar cu un minimum de corectitudine. Să nu mai zic că liceul e absolut tembel în sensul ăsta: nu te mai trage nimeni la răspundere pentru cum te exprimi şi regulile de limbă. Eu la bac la română dacă aş evalua şi aş găsi greşeli de limbă aş pica teza instant, mi se pare o tâmpenie să faci greşeli de limbă şi să ai peste 9 la română. Bine, mi se pare o tâmpenie să fii analfabet şi să treci bacul, dar am cunoscut câteva cazuri.

Şi-apoi sunt două filosofii, una mai cretină decât cealaltă. Încep cu aia mai cretină. Deşi nu cred în IQ, simt că doar scriind despre subiectul ăsta îmi scade cu 50 de puncte. Ceea ce e grav, că nu cred că am peste 150…

Mulţi zic că scriu cum vor ei, inclusiv pe internet. Deşi ştiu că, în mediile informale, se poate să relaxezi regulile, atunci când ajungi la nivelul de „c t doare p tn qm (sau mai rău, km) scriu yo?” deja trebuie să îţi tragi un semnal de alarmă. Pentru că limba, aşa cum e ea făcută, are un rol foarte important, la care nu mulţi se gândesc. E un framework (da, copiez fără ruşine termeni din engleză, pentru că echivalent direct în română) pentru transmiterea cât mai fidelă, eficientă şi rapidă a ideilor între oameni. Dacă fiecare ar scrie qm vr3a mushqyu looy, într-un amalgam bastard de leetspeak, română şi păsărească, s-ar ajunge într-un punct în care nu ne mai înţelegem deloc, sau, mai rău, tu îmi spui mie un lucru, eu stau jumate de oră să descifrez, şi apoi ne luăm la bătaie că nu ne înţelegem.

A doua e că „atâta timp cât se transmite ideea, nu contează cum scriu”. Ştiu că nu e un argument prea solid, dar înainte să ziceţi aşa ceva, gândiţi-vă la mine. Mi se dă de cercetat o problemă prin care trebuie să modelez apariţia unor dezastre naturale într-o zonă, bazat pe anumite date. Ca exemplu. Eu fac acolo o chestie şi se înţelege ce am vrut să fac şi ce idei am avut, doar că eu scriu linia de fracţie mai jos decât plusul, minus ca pe înmulţit şi scriu puterile foarte mari. Se transmite ideea, alea sunt doar calcule. Dar dup-aia cine le citeşte şi le foloseşte are de lucrat cu date greşite. Şi oamenii din zona aia devin victime, că modelul pe care s-a bazat, să zicem, serviciul de avertisment, anunţa zi cu soare în ziua în care „vine valu, îmi ia calu”.

Dacă transmitem doar ideea fără a fi atenţi cum scriem, se ajunge într-o situaţie de tipul telefonul fără fir. De la un capăt pleacă o idee, fiecare înţelege o chestie, o scrie cum îi vine lui, transmiterea e inexactă şi ajunge prost. Asta, sau în cazul unor greşeli „minore”, oamenii se enervează când citesc. De ce să enervezi un om, când poţi să nu?

Asta e părerea mea. Rezonează cineva cu ea?

* da, ştiu cum se scrie corect „meşterii”


LE: şi am observat fenomenul ăsta nu doar în română, ci şi în engleză… dar la ei măcar înţeleg, ei nu învaţă niciodată limba lor cum (teoretic) o învăţăm noi în gimnaziu.

Idei despre creştere şi maturizare

•septembrie 26, 2013 • 2 comentarii

Din start vreau să precizez că prezentul articol nu e scris din prisma unuia care, ajuns la 60 de ani, ca expert în tot ce înseamnă viaţă, priveşte pe toată lumea de sus şi trage nişte concluzii de „aşa e bine” pe care le scrie pentru restul de habarnişti. Scriu asta pentru că mulţi oameni citesc chestii de-astea şi le interpretează fix în felul ăsta. Nu, articolul ăsta este doar o pagină de jurnal, o impresie personală, care, de ce nu, poate servi drept lecţie pentru alţii, sau poate trezi gânduri, sau poate va fi găsit de vreun cititor care va rezona cu el.

Ca preambul, am să dau un link la un articol al unui anume John Cheese, care scrie nişte chestii foarte deştepte şi de la care am reuşit să învăţ câteva chestii, pe un site umoristic. Am dat de articol întâmplător, azi, chiar când mă gândeam să mă apuc de scris impresiile mele de aici. Ergo:

Ce scrie Neluţu Brânză aici (articolul, în format specific site-ului, e scris sub forma unei liste): că începe să îţi fie ruşine sau măcar jenă de felul în care te comportai în tinereţe, şi apoi te împaci cu ideea şi mergi mai departe (chestie care mi s-a întâmplat de foarte multe ori; ca om abia ieşit din adolescenţă, pot să spun că pe la 19 ani ajunsesem în situaţia de a-mi fi jenă cu deciziile şi felul meu de a fi cu doar câteva luni în urmă, gen mă gândeam în septembrie la cum eram în iunie şi mă simţeam prost pentru asta – dar acum, după bariera celor 20 de ani, m-am mai stabilizat, şi perioada a crescut de la câteva luni la un an, un an-şi-un-pic). Apoi spune că începi să te gândeşti de două ori la ce faci, din perspectiva consecinţelor pe care le pot avea acţiunile tale nu doar asupra ta (cum gândeai în copilărie), ci şi asupra celorlalţi. Şi aici mă regăsesc, deşi nu atât de tare – nu sunt cea mai altruistă persoană, dar de ceva timp încoace, am început să-mi încorporez în crezul personal ideea de „whatever you do, don’t be a dick”.

Apoi spune că începi să îţi controlezi pornirea de a distruge lucruri – aici nu mă regăsesc, nu ţin minte să fi avut de minim 10 ani încoace dorinţa de a trânti şi buşi. Dup-aia urmează schimbarea perspectivei din care faci anumite chestii, gen ordine prin cameră. Mereu am fost cam dezordonat. Chestie care se schimbă la facultate – mereu am camera foarte bine pusă la punct (mai puţin în perioadele de stres maxim) pentru că îmi place. Îmi place să am loc să beau o bere sau să joc o tablă cu prietenii. Îmi place senzaţia pe care o am când intră străini la mine în cameră şi zic „mamă ce cameră curată ai!”. Nu mai fac chestii de-astea pentru că mă pune cineva, pentru că trebuie, ci, fix cum zice el, pentru că îmi place rezultatul. Şi încheie cu povestea că „dacă păţeşti tu ceva, e rău şi de ceilalţi”. Aici nu prea pot comenta, pentru că am înţeles ideea de ceva timp încoace, dar nu cred că la 21 de ani pot vorbi despre ce-i aia să o mierleşti.

No bun, am terminat de comentat articolul lui. Şi acum încep să adaug anumite experienţe personale: încep cu concluzia că, de la o vreme, nu mai scriu ca la începutul liceului de 3 ori pe săptămână pe blog, ci de 3-4 ori pe an, dar când scriu, scriu romane. Cred că ar trebui să le adun şi să public o carte.

Un prim detaliu foarte semnificativ e acela că am descoperit cât de important este să nu îţi găseşti scuze. Nu zic că îmi iese tot timpul chestia asta, dar de la o vreme am început să o aplic. Ideea e simplă: în momentul în care faci o chestie care nu îţi iese sau iese prost, nu te mai gândeşti la circumstanţe atenuante sau nu te ascunzi în spatele unor minciuni (în sensul că te minţi singur). Gen sunt gras pentru că sunt leneş şi dezorganizat, nu pentru că aşa m-am născut. Sunt un chitarist slab pentru că nu exersez suficient, nu pentru că nu am ureche muzicală. Când eram mic nu mă înţelegeam cu lumea pentru că nu prea ştiam de glumă, puneam totul la suflet şi nu eram în stare să las de la mine, nu pentru că erau ceilaţi răi. În momentul în care îţi găseşti scuze, te ascunzi în spatele lor şi nu îţi recunoşti problema. Dacă nu o recunoşti nu ai cum să o rezolvi. Ceea ce e nasol. De-aia e bine să nu îţi găseşti scuze. Abia când ai reuşit să rezolvi măcar o parte din problemă te poţi gândi la factorii externi şi la rolul pe care îl joacă – dacă începi cu ei, îi găseşti pe ei vinovaţi şi nu pe tine. Ceea ce nu e bine. La capitolul ăsta intră şi chestii gen „dacă eşti bun eşti luat de fraier” – am trecut şi eu prin episodul ăsta. Până am realizat că încercam să fiu bun, dar nu eram nici pe departe consecvent în asta, şi mă simţeam mereu luat de fraier. Când, de fapt, nu era cazul.

Altă chestie – am devenit mai tolerant faţă de alţii. Am reuşit să îmi încorporez ideea de „tot omul are damblaua lui” în sistemul de gândire. Pe scurt, poţi să te înţelegi cu oricine dacă ştii la ce să te aştepţi din partea respectivei persoane. Nu am în minte un exemplu concret, dar ideea e pe modelul „ştiu că eşti cel mai simpatic om, dar tu tot timpul îmi ceri ţigări, şi mă enervează să îţi dau zeci de ţigări numai eu, aşa că nu ies cu tine decât dacă ştiu că ai pachet la tine, ca să nu am motiv să mă enervez şi să nu existe antipatii între noi”. Doar ca exemplu, nu s-a prins fumatul de mine. Corolar la asta, există o chestie la care am devenit foarte intolerant (în afară de ipocrizie): neseriozitatea. Mi s-a întâmplat recent să fac un plan pentru ceva cu un grup de oameni care mă cooptaseră. Şi am făcut planul, iar la presiunile unuia din grupul respectiv, am băgat şi alţi oameni în afară de mine în el. Ca dup-aia să dea planul peste cap într-un fel care îmi anula mie toate socotelile – dacă acceptam aşa ceva, trebuia să anunţ câţiva oameni că schimb totul radical. De ce? Pentru neseriozitatea unora. După o asemenea întâmplare, am învăţat că pe oamenii respectivi nu pot pune bază, şi de-aia nu mă mai „îmbârlig” în planuri cu ei. Lecţia e simplă: dă tuturor oamenilor o şansă, dar dacă nu dau doi lei pe a fi serioşi, nu o merită şi pe a doua.

Corolar: am învăţat să nu mă mai pun în poziţia de a mă simţi luat de fraier. Ideea e simplă: dacă faci ceva pentru cineva şi simţi că acea persoană nu ar face acelaşi lucru pentru tine, atunci e clar că n-ai cu cine, şi nu mai apelezi la respectiva persoană a doua oară. Studiu de caz: de câteva ori m-am deplasat în altă localitate ca să stau de vorbă cu cineva la un suc, cu sau fără hamei. După o perioadă îndelungată în străinătate, respectivul mă întreabă când mai vin la o bere. Îi răspund „păi vino tu la mine”. „Nu vin bă, n-am ce să fac acolo”. Moment în care m-am enervat şi am tăiat macaroana. Totuşi, am oferit şi o a doua şansă. „Băi, vezi că vin mâine, dar nu depinde de mine, ajung dimineaţă.” „Dimineaţă dorm”. Pe scurt: nici un om nu poate trăi după cheful altuia. Aşa că acum nu mai trag de persoana respectivă. E o lecţie importantă: nu trage de nimeni care nu ar trage niciodată de tine. Sau, pe scurt, negaţia principiului Lăpuşneanu: dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreau.

Şi o ultimă idee. Ceva ce mi se întâmplă, însă nu la fel de tare pe cât aş vrea. Am un prieten căruia chestia asta îi iese foarte bine (deşi nu ştiu dacă ar trebui să aibă calmul în sânge, că e moldovean şi nu ardelean) şi îl admir pentru chestia asta. Sunt din ce în ce mai puţin revoltat. Prin clasa a noua mereu mă revoltam, nu-mi conveneau lucruri, scriam chestii pline de nervi pe blog, mă descărcam, mă „dădeam cu curul de pământ”. Mai nou nu mai fac prea des chestii de-astea, încerc să nu mai explodez la orice mă deranjează. Mai ales la subiecte din media, care, de multe ori (îi folosesc exprimarea prietenului moldovean) sunt umflate artificial. De-aia nu am să îmi exprim aici nici păreri legate de Roşia Montană (atâta doar că nu m-aş duce la proteste) şi nici de câinii vagabonzi din Bucureşti. Chestiile astea se discută între prieteni cu o berică în faţă. Cu cât mai calm, cu atât mai bine.

Corolar, am început să îmi dau seama cât de mult bine mi-au făcut chestii pe care le uram în liceu. Faptul că la toate materiile se trăgea de mine (bine, nu chiar, dar din destul de multe părţi) m-a învăţat să echilibrez efortul pe care îl depun. Faptul că am avut profesori buni… păi, de la ăştia am învăţat (măcar câteva idei despre) cum să fii om şi (evident) meserie. Faptul că am avut profesori slabi m-a învăţat (după ce s-a coagulat bine lecţia, adică prin clasa a douăşpea de-abia) ce e aia diplomaţie şi care-i treaba cu capul (care a) plecat şi vorba dulce. Cât de bine a fost că nu am fost lăsat de capul meu să fac doar ce îmi place (oricât de nobilă ar fi matematica). Cât de utile mi-au fost orele de istorie, literatură sau chiar chimie (de ce? pentru că dacă eu ies la o bere, liceul m-a pregătit să pot participa la orice discuţie, indiferent de temă).

Şi, în final, cea mai importantă lecţie. Pentru că am minţit când am zis „ultimă idee” înainte. Sau doar nu m-am gândit şi mi-am amintit pe parcurs. Există o reţetă a succesului. Nu e uşoară, dar e garantată. Multă muncă făcută cu cap. Multă muncă fără cap e cooperativa munca-n zadar. Capul fără muncă, fără sacrificii, este o resursă extrem de valoroasă, dar total irosită.  E şi o vorbă, că mai departe ajunge un om netalentat care munceşte, decât unul talentat care nu munceşte. Mi-am dat seama de asta la facultate, şi cu ocazia asta, a venit şi senzaţia de „bă ce prost am fost” când m-am gândit că aveam scutiri la sport (mare prostie – acum fac sport şi încerc să trec peste micile probleme biologice şi să alerg) şi când mi-am dat seama că puteam avea note mai mari în liceu (la chestii gen fizică) dacă depuneam un minim de efort. Am reuşit să fac anumite chestii prin muncă. Nişte note bune la facultate, un regim de slăbit (care chiar a mers), acum să văd dacă reuşesc să îmi concentrez energia să îmi iasă şi alte chestii care în trecut nu mi-au ieşit.

Chiar sunt curios dacă oamenii care au răbdare să citească acest… catastif până la capăt şi dacă pot rezona cu părerile mele sau contribui cu idei valoroase (şi nu de soiul cu lanţ de aur la gât). Până data viitoare când scriu, numai bine, mut noroc şi sănătate!

De ce nu o să mai cumpăr niciodată de pe

•iunie 27, 2013 • Lasă un comentariu

Am luat în 2011 de pe un laptop. Acum ceva timp i-a murit hardul. Murit în ultimul hal. Laptopul e în garanţie, îl luase tata pe numele lui. Intră tata pe dc-shop la contact, şi găseşte acolo mail – dă la ei mail însoţit de scanări după certificatul de garanţie (pe care scrie romsoft). Răspunsul vine repede – „trimiteţi-l la noi prin fan curier”. Ceea ce şi facem. Asta a fost ieri.

Azi ne sună de la service că nu ei se ocupă de garanţie că scrie romsoft (firma care deţinea dcshop) pe certificat (pe care văd că nu l-au cercetat când a fost dat prin mail) şi că ni-l trimit (pe banii noştri) înapoi. Dincolo de faptul că cinstit ar fi fost ca ei, care au preluat site-ul, să aibă măcar un anunţ că nu ei se ocupă de garanţii pentru dcshop, dar măcar să îl ducă ei (nu prin curier, să trimită un angajat) la cine se ocupă de garanţii, reacţia celor din service când tata le-a spus astea a fost să închidă telefonul şi să nu mai răspundă. Deci, practic, din greşeala unui angajat al lor, noi plătim 50 de lei şi mai stăm cu ochii în soare tot pe banii noştri. Am pus un comentariu vizavi de asta pe pagina lor de facebook. Chiar sunt curios dacă o să dispară (linkul e aici – )

eu sunt la curent cu felul în care trataţi problemele clienţilor. aţi preluat, cine intră acolo şi vrea garanţie e trimis la dumneavoastră, noi am trimis mail CU CERTIFICAT DE GARANŢIE ATAŞAT, ni s-a zis să trimitem laptopul, azi ni se zice că o să îl primim înapoi pe banii noştri, că nu voi vă ocupaţi de garanţie. pot să înţeleg asta, dar trebuia zis din start ca răspuns la mail. ÎNAINTE să dăm noi bani (destui) în vânt.

dacă aţi fi corecţi, aşa cum ar trebui, aţi trimite voi, nu prin curier, ci pe cineva, cu laptopul la cine se ocupă de garanţie (era treaba voastră să aveţi grijă să ştim noi, eventual, cine face garanţia), să se ocupe ei, NU ÎNAPOI LA NOI. am văzut customer service mai bun la vânzătorii de chinezării de pe ebay.

sper că înţelegeţi că greşeala e de partea voastră şi, mai important decât asta, să vă ocupaţi de ea. dacă nu, aţi pierdut un client. poate şi mai mulţi.

LE: evident, comentariul a fost şters.