Câteva idei la final de liceu

Acum câteva zile am terminat clasa a douăsprezecea la Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu”, din Buzău (cică se scrie cu „s”), la mate-info bilingv engleză. Vorba profului de info, ori o clasă de mate-info care face mai multă engleză, ori una de engleză cu mai puţină info. E, hai să trag câteva concluzii acum, la final de an. N-am plâns deloc la festivitatea de absolvire, fiindcă e ceva firesc, şi nu e cazul să plângi pentru chestii fireşti. Ei bine:

1. Liceul este locul în care îţi formezi caracterul. Serios zic. E perioada în care te gândeşti la ce făceai în urmă cu un an, poate doi, şi zici „cum naiba am putut să reacţionez aşa? cum naiba gândeam aşa?”. Ţi se schimbă psihologia, reacţiile, gândirea de la o lună la alta. Efectiv te transformi: prin a noua eram mult mai rebel, „romantic”, naţionalist şi visător. Acum sunt mult mai moderat, mai realist şi, spre scârba lui Ion dintr-a noua, mult mai pragmatic. Mai ales din condiţia mea de „ţăran” de la Râmnic venit în marele oraş, şi un pic mai neintegrat în colectiv, am putut să observ o transformare foarte puternică. Nu mai am chef să mă lupt cu morile de vânt, şi mă lasă rece indivizii care urlă că o chestie nu e corectă, căutând să arunce vina, când nu au posibilitatea să facă o schimbare. Mă rog, e vârsta la care se simt problemele de personalitate şi, din interior, vin soluţiile. Nu vreau să creez impresia că, după liceu, mă simt un om complet, şi că mi-am încheiat evoluţia la apogeu: nu, orice om „evoluează” toată viaţa (bine, până când se sclerozează şi îl ajunge senilitatea), dar în perioada liceului viteza acestei „evoluţii”, forţa ei, şi capacitatea de conştientizare a ei sunt maxime. Mai ales că încep să se impună şi câteva figuri cu mare autoritate, unele ca exemple, altele ca aparenţi tartori. Inevitabil, bârfeşti, realizezi ce e rău, îţi displac anumite persoane. Ceea ce ne aduce la punctul al doilea.

2. În liceu îţi faci câţiva prieteni pe care îi ai toată viaţa. Sau, cel puţin, aşa am eu impresia. Şi, cel puţin, aşa sper eu că mi-am făcut. Mi-am creat câteva antipatii foarte puternice faţă de anumiţi colegi, care şi-au clădit, în ochii mei, imaginea de jeguri umane. Asta e, nu putem fi cu toţii prieteni. După chefuri, ieşiri, muncă pe anumite chestii, îţi construieşti relaţii de prietenie care pot fi foarte durabile, mai ales pe măsură ce te maturizezi şi (în cazul meu) pierzi din latura de supărăcios (îmi place să cred că, în 3 ani, mi-am pierdut latura asta… încă mă mai aprind repede, dacă îmi tragi câteva corzi mai sensibile, dar mă sting la fel de repede). Sper că nu e doar o iluzie dată de faptul că am avut ceva interese comune în perioada asta, dar cred că, în colectivul clasei a XII-a C, mi-am făcut câţiva prieteni de care îmi voi aminti, şi cu care voi ţine legătura, toată viaţa. Bineînţeles că, până la acest stadiu, am fost un pic cam sinusoid, trecând de la perioade de hippie, în care îi iubeam pe toţi, la expresia supremă a mizantropiei. Dar, vorba aia, timpul le-a moderat un pic. Şi am ajuns de la a ne certa şi înjura prin vestiare şi prin clase la a ne regla conturile… „bărbăteşte” la un meci de Worms pe calculator, spre amuzamentul profului de mate şi spre indignarea dirigii.

3. Profesorii: am avut profesori foarte buni, profesori excepţionali, profesori mediocri şi profesori foarte slabi. Nu îmi place să dau nume, mai ales pentru că nu îmi place să fac elogii, dar am avut cel mai adânc respect pentru doi dintre profesorii pe care i-am avut la clasă, şi pe care o să îi ţin minte: pe unul, pentru că, pe lângă faptul că e foarte deştept şi îşi ştie meseria, pentru că nu a uitat că a fost elev şi pentru că este definiţia însăşi a omului „cumsecade”. Nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat sau controlat de vreo emoţie negativă; mereu a fost binedispus, făcând mişto şi cu noi, şi de noi. De individul acesta o să îmi amintesc cu plăcere, şi chiar am simţit nevoia să scriu câteva rânduri despre el, mai ales că, văzându-l, m-am gândit o scurtă perioadă să urmez şi eu o carieră în învăţământ (am renunţat repede la idee, nu vreau să mor de foame). Oricum, am remarcat că, dacă eşti la un liceu de elită, asta nu înseamnă că vei avea doar profesori de excepţie: am avut profesori foarte slabi. Una mi-a demonstrat irevocabil că „exigenţa nu cere competenţă”: la exigenţă era campioană. Se zice că elevii de la noi din liceu ar avea fiţe: am constatat asta mai mult la respectiva. Dar, odată cu absolvirea, îţi pierzi foarte multe dintre antipatiile pentru „tartorii” din liceu, chiar şi pentru materiile scârboase care îţi dădeau dureri de cap.

Da, o să îmi fie dor de anii liceului, de colegi, de tot. Dar nu regret, pentru că mi-am impus să nu regret niciodată nimic, iar dacă mi s-ar oferi ocazia să schimb ceva la aceşti ani, aş refuza, conştient fiind că fiecare greşeală pe care am comis-o a însemnat, chiar şi la distanţă de luni, poate ani, o schimbare în bine. Amintirea liceului trebuie să fie un monument al bucuriei, un altar al persoanei care eşti, nu o sursă de lacrimi sau un timp la care ai vrea să te întorci.

Rămân cu o curiozitate: cum o să ne vedem peste 10 ani?

Anunțuri

~ de Ion pe Iunie 1, 2011.

11 răspunsuri to “Câteva idei la final de liceu”

  1. Raspuns: La o bere :))))

  2. LMAO! Mie imi e sincer dor de Ionica acela care povestea de calatoriile sale pe tren, mai nationalist si mai visator… Poate ca sufar de acelasi sindrom ca raposatul Jackson, care s-a crezut copil toata viata, dar nu te grabi sa te consideri matur si nici macar „evoluat”, Ioane, ca nu iti aduce nici o (sic!) satisfactie lucrul asta 🙂

  3. Cred că precizasem pe acolo că nu mă consider „matur” şi nici „evoluat”, dacă astea reprezintă capete de axă. Nu, mă simt doar mult mai la dreapta (considerând că ne aflăm ca pe axa numerelor) decât eram acum 4 ani.

  4. Eu incercam sa fiu putin mai subtil si totodata mai drastic – pentru mine simpla idee ca „n-am atins inca apogeul” inseamna ca te astepti ca pe parcursul vietii sa-l atingi. Si sincer sa fiu…fuck I don’t want that 😀

  5. Sincer,Ioane,o sa-mi fie dor de tine la anu’.Si mai ales de pantofii tai cu aerisire spontana:DD Sper ca anul viiotor sa stai si tu cu noi o luna la mare…si stii tu la ce ma refer:DSi…peste doi ani,ne vedem la englezoi.Bafta,pensionarule!

  6. @Dankhus: nu, nu vreau să îl ating. Fizic n-am cum. Şi, într-un fel, nici eu nu vreau.
    @Sebastian: ştii că sunt şanse, nu? 😀

    • @Dankhus:sunt,dar poate ca nici de ele nu as vrea sa ma ating.Mai mult as starni relativul si imperfectul
      @Ion:in locul tau,as lasa sansele sa ma atinga…si eu pe ele….

  7. Ioane, misto rau articolul-chiar imi place-se potriveste perfect si la rm…Inca o data, e mortal 😀 Invectivele sunt totusi prea blande-ai putea mai mult:))

  8. ai fost dragostea mea secreta tot liceul !

  9. @printzesa: pe bune?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: