Idei despre creştere şi maturizare

Din start vreau să precizez că prezentul articol nu e scris din prisma unuia care, ajuns la 60 de ani, ca expert în tot ce înseamnă viaţă, priveşte pe toată lumea de sus şi trage nişte concluzii de „aşa e bine” pe care le scrie pentru restul de habarnişti. Scriu asta pentru că mulţi oameni citesc chestii de-astea şi le interpretează fix în felul ăsta. Nu, articolul ăsta este doar o pagină de jurnal, o impresie personală, care, de ce nu, poate servi drept lecţie pentru alţii, sau poate trezi gânduri, sau poate va fi găsit de vreun cititor care va rezona cu el.

Ca preambul, am să dau un link la un articol al unui anume John Cheese, care scrie nişte chestii foarte deştepte şi de la care am reuşit să învăţ câteva chestii, pe un site umoristic. Am dat de articol întâmplător, azi, chiar când mă gândeam să mă apuc de scris impresiile mele de aici. Ergo:

http://www.cracked.com/blog/5-changing-perspectives-that-show-youve-become-adult/

Ce scrie Neluţu Brânză aici (articolul, în format specific site-ului, e scris sub forma unei liste): că începe să îţi fie ruşine sau măcar jenă de felul în care te comportai în tinereţe, şi apoi te împaci cu ideea şi mergi mai departe (chestie care mi s-a întâmplat de foarte multe ori; ca om abia ieşit din adolescenţă, pot să spun că pe la 19 ani ajunsesem în situaţia de a-mi fi jenă cu deciziile şi felul meu de a fi cu doar câteva luni în urmă, gen mă gândeam în septembrie la cum eram în iunie şi mă simţeam prost pentru asta – dar acum, după bariera celor 20 de ani, m-am mai stabilizat, şi perioada a crescut de la câteva luni la un an, un an-şi-un-pic). Apoi spune că începi să te gândeşti de două ori la ce faci, din perspectiva consecinţelor pe care le pot avea acţiunile tale nu doar asupra ta (cum gândeai în copilărie), ci şi asupra celorlalţi. Şi aici mă regăsesc, deşi nu atât de tare – nu sunt cea mai altruistă persoană, dar de ceva timp încoace, am început să-mi încorporez în crezul personal ideea de „whatever you do, don’t be a dick”.

Apoi spune că începi să îţi controlezi pornirea de a distruge lucruri – aici nu mă regăsesc, nu ţin minte să fi avut de minim 10 ani încoace dorinţa de a trânti şi buşi. Dup-aia urmează schimbarea perspectivei din care faci anumite chestii, gen ordine prin cameră. Mereu am fost cam dezordonat. Chestie care se schimbă la facultate – mereu am camera foarte bine pusă la punct (mai puţin în perioadele de stres maxim) pentru că îmi place. Îmi place să am loc să beau o bere sau să joc o tablă cu prietenii. Îmi place senzaţia pe care o am când intră străini la mine în cameră şi zic „mamă ce cameră curată ai!”. Nu mai fac chestii de-astea pentru că mă pune cineva, pentru că trebuie, ci, fix cum zice el, pentru că îmi place rezultatul. Şi încheie cu povestea că „dacă păţeşti tu ceva, e rău şi de ceilalţi”. Aici nu prea pot comenta, pentru că am înţeles ideea de ceva timp încoace, dar nu cred că la 21 de ani pot vorbi despre ce-i aia să o mierleşti.

No bun, am terminat de comentat articolul lui. Şi acum încep să adaug anumite experienţe personale: încep cu concluzia că, de la o vreme, nu mai scriu ca la începutul liceului de 3 ori pe săptămână pe blog, ci de 3-4 ori pe an, dar când scriu, scriu romane. Cred că ar trebui să le adun şi să public o carte.

Un prim detaliu foarte semnificativ e acela că am descoperit cât de important este să nu îţi găseşti scuze. Nu zic că îmi iese tot timpul chestia asta, dar de la o vreme am început să o aplic. Ideea e simplă: în momentul în care faci o chestie care nu îţi iese sau iese prost, nu te mai gândeşti la circumstanţe atenuante sau nu te ascunzi în spatele unor minciuni (în sensul că te minţi singur). Gen sunt gras pentru că sunt leneş şi dezorganizat, nu pentru că aşa m-am născut. Sunt un chitarist slab pentru că nu exersez suficient, nu pentru că nu am ureche muzicală. Când eram mic nu mă înţelegeam cu lumea pentru că nu prea ştiam de glumă, puneam totul la suflet şi nu eram în stare să las de la mine, nu pentru că erau ceilaţi răi. În momentul în care îţi găseşti scuze, te ascunzi în spatele lor şi nu îţi recunoşti problema. Dacă nu o recunoşti nu ai cum să o rezolvi. Ceea ce e nasol. De-aia e bine să nu îţi găseşti scuze. Abia când ai reuşit să rezolvi măcar o parte din problemă te poţi gândi la factorii externi şi la rolul pe care îl joacă – dacă începi cu ei, îi găseşti pe ei vinovaţi şi nu pe tine. Ceea ce nu e bine. La capitolul ăsta intră şi chestii gen „dacă eşti bun eşti luat de fraier” – am trecut şi eu prin episodul ăsta. Până am realizat că încercam să fiu bun, dar nu eram nici pe departe consecvent în asta, şi mă simţeam mereu luat de fraier. Când, de fapt, nu era cazul.

Altă chestie – am devenit mai tolerant faţă de alţii. Am reuşit să îmi încorporez ideea de „tot omul are damblaua lui” în sistemul de gândire. Pe scurt, poţi să te înţelegi cu oricine dacă ştii la ce să te aştepţi din partea respectivei persoane. Nu am în minte un exemplu concret, dar ideea e pe modelul „ştiu că eşti cel mai simpatic om, dar tu tot timpul îmi ceri ţigări, şi mă enervează să îţi dau zeci de ţigări numai eu, aşa că nu ies cu tine decât dacă ştiu că ai pachet la tine, ca să nu am motiv să mă enervez şi să nu existe antipatii între noi”. Doar ca exemplu, nu s-a prins fumatul de mine. Corolar la asta, există o chestie la care am devenit foarte intolerant (în afară de ipocrizie): neseriozitatea. Mi s-a întâmplat recent să fac un plan pentru ceva cu un grup de oameni care mă cooptaseră. Şi am făcut planul, iar la presiunile unuia din grupul respectiv, am băgat şi alţi oameni în afară de mine în el. Ca dup-aia să dea planul peste cap într-un fel care îmi anula mie toate socotelile – dacă acceptam aşa ceva, trebuia să anunţ câţiva oameni că schimb totul radical. De ce? Pentru neseriozitatea unora. După o asemenea întâmplare, am învăţat că pe oamenii respectivi nu pot pune bază, şi de-aia nu mă mai „îmbârlig” în planuri cu ei. Lecţia e simplă: dă tuturor oamenilor o şansă, dar dacă nu dau doi lei pe a fi serioşi, nu o merită şi pe a doua.

Corolar: am învăţat să nu mă mai pun în poziţia de a mă simţi luat de fraier. Ideea e simplă: dacă faci ceva pentru cineva şi simţi că acea persoană nu ar face acelaşi lucru pentru tine, atunci e clar că n-ai cu cine, şi nu mai apelezi la respectiva persoană a doua oară. Studiu de caz: de câteva ori m-am deplasat în altă localitate ca să stau de vorbă cu cineva la un suc, cu sau fără hamei. După o perioadă îndelungată în străinătate, respectivul mă întreabă când mai vin la o bere. Îi răspund „păi vino tu la mine”. „Nu vin bă, n-am ce să fac acolo”. Moment în care m-am enervat şi am tăiat macaroana. Totuşi, am oferit şi o a doua şansă. „Băi, vezi că vin mâine, dar nu depinde de mine, ajung dimineaţă.” „Dimineaţă dorm”. Pe scurt: nici un om nu poate trăi după cheful altuia. Aşa că acum nu mai trag de persoana respectivă. E o lecţie importantă: nu trage de nimeni care nu ar trage niciodată de tine. Sau, pe scurt, negaţia principiului Lăpuşneanu: dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreau.

Şi o ultimă idee. Ceva ce mi se întâmplă, însă nu la fel de tare pe cât aş vrea. Am un prieten căruia chestia asta îi iese foarte bine (deşi nu ştiu dacă ar trebui să aibă calmul în sânge, că e moldovean şi nu ardelean) şi îl admir pentru chestia asta. Sunt din ce în ce mai puţin revoltat. Prin clasa a noua mereu mă revoltam, nu-mi conveneau lucruri, scriam chestii pline de nervi pe blog, mă descărcam, mă „dădeam cu curul de pământ”. Mai nou nu mai fac prea des chestii de-astea, încerc să nu mai explodez la orice mă deranjează. Mai ales la subiecte din media, care, de multe ori (îi folosesc exprimarea prietenului moldovean) sunt umflate artificial. De-aia nu am să îmi exprim aici nici păreri legate de Roşia Montană (atâta doar că nu m-aş duce la proteste) şi nici de câinii vagabonzi din Bucureşti. Chestiile astea se discută între prieteni cu o berică în faţă. Cu cât mai calm, cu atât mai bine.

Corolar, am început să îmi dau seama cât de mult bine mi-au făcut chestii pe care le uram în liceu. Faptul că la toate materiile se trăgea de mine (bine, nu chiar, dar din destul de multe părţi) m-a învăţat să echilibrez efortul pe care îl depun. Faptul că am avut profesori buni… păi, de la ăştia am învăţat (măcar câteva idei despre) cum să fii om şi (evident) meserie. Faptul că am avut profesori slabi m-a învăţat (după ce s-a coagulat bine lecţia, adică prin clasa a douăşpea de-abia) ce e aia diplomaţie şi care-i treaba cu capul (care a) plecat şi vorba dulce. Cât de bine a fost că nu am fost lăsat de capul meu să fac doar ce îmi place (oricât de nobilă ar fi matematica). Cât de utile mi-au fost orele de istorie, literatură sau chiar chimie (de ce? pentru că dacă eu ies la o bere, liceul m-a pregătit să pot participa la orice discuţie, indiferent de temă).

Şi, în final, cea mai importantă lecţie. Pentru că am minţit când am zis „ultimă idee” înainte. Sau doar nu m-am gândit şi mi-am amintit pe parcurs. Există o reţetă a succesului. Nu e uşoară, dar e garantată. Multă muncă făcută cu cap. Multă muncă fără cap e cooperativa munca-n zadar. Capul fără muncă, fără sacrificii, este o resursă extrem de valoroasă, dar total irosită.  E şi o vorbă, că mai departe ajunge un om netalentat care munceşte, decât unul talentat care nu munceşte. Mi-am dat seama de asta la facultate, şi cu ocazia asta, a venit şi senzaţia de „bă ce prost am fost” când m-am gândit că aveam scutiri la sport (mare prostie – acum fac sport şi încerc să trec peste micile probleme biologice şi să alerg) şi când mi-am dat seama că puteam avea note mai mari în liceu (la chestii gen fizică) dacă depuneam un minim de efort. Am reuşit să fac anumite chestii prin muncă. Nişte note bune la facultate, un regim de slăbit (care chiar a mers), acum să văd dacă reuşesc să îmi concentrez energia să îmi iasă şi alte chestii care în trecut nu mi-au ieşit.

Chiar sunt curios dacă oamenii care au răbdare să citească acest… catastif până la capăt şi dacă pot rezona cu părerile mele sau contribui cu idei valoroase (şi nu de soiul cu lanţ de aur la gât). Până data viitoare când scriu, numai bine, mut noroc şi sănătate!

Anunțuri

~ de Ion pe Septembrie 26, 2013.

2 răspunsuri to “Idei despre creştere şi maturizare”

  1. bine zis.

  2. subscriu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: