Chestii care mă scot din sărite 1 – Limba română

Nu mă scoate din sărite limba română. Nici măcar faptul că este o limbă grea, cu o gramatică foarte complicată, şi pe alocuri ilogică – „mergi după ureche”. Pentru cine gândeşte aşa, îl invit să studieze limba engleză, în care, în funcţie de ce reguli aplici, „ghoti” se pronunţă la fel ca „fish”. Cu totul altceva mă scoate din sărite.

Şi nu-s singurul care a sesizat asta. De la o vreme s-a răspândit în toată ţara un fel de epidemie de… hai să nu-i zic analfabetism. O epidemie de greşeli de limbă. Nu ştiu exact care e mecanismul transmiterii, dar observ tot mai des asta, inclusiv de la persoane de la care am aşteptări. Adică, dacă eşti avocat şi te cheamă televiziunile să-ţi dai cu părerea despre starea naţiunii, mă aştept să ştii diferenţa dintre „să” şi „ca să”. (nu vorbesc despre ceva ipotetic, chiar am văzut aşa ceva pe realitatea)

Deja de chestii gen „locaţie” nu mai vorbesc, deşi e ceva ce nu pricep încă, cu mintea-mi limitată: în limba română există cuvântul „loc”. Sau, pentru întrebări, există „unde”. Ambele cuvinte sunt scurte şi le ştie tot omul din fragedă pruncie. Pricep utilitatea calcului lingvistic, şi mi se pare şi mie aiurea să zic că nu mai folosesc de mult şoarec fiindcă mi se pare ineficient pe o maşină de calcul mobilă. Dar nu văd de ce ai înlocui un cuvânt foarte valabil. Deşi, sincer, nu cred că prea mulţi se întreabă…

Dar peste asta pot să trec. Peste „ca să” în loc de „să” („vreau ca să mergem acolo”), peste „decât” în loc de „doar” („am decât 2 telefoane”) sau peste „mai” pus în locul nepotrivit („nu mai am pus şi aia pe scaun”) mi-e greu. Simt aşa că îmi sare o siguranţă şi scrâşnesc din dinţi. Să nu mai vorbesc de numărul de i-uri de la capătul cuvintelor.

Care e simplu de găsit! Doar ascultă sunetele, numără silabele, şi te prinzi câte i-uri are la capăt „meşteriii”. Fără explicaţii morfologice.

Sau de greşelile de ortografie. Pentru Dumnezeu, e vorba de cuvinte care se „contopesc”, se simte care unde ce pierde.

Dar dincolo de a face publicitate unui articol de pe dexonline, vreau să mă gândesc (şi să invit puţinii cititori să îşi dea cu părerea) la o întrebare simplă. „Cum de?”. Am întâlnit şi oameni deştepţi care fac greşeli de-astea, şi am realizat un lucru. Calitatea actului de învăţământ scade, iar profesorii nu îşi mai fac datoria. Tot mai puţini îşi învaţă elevii ce-i aia exprimare corectă în limba română. Şi nu zic exprimare ţapănă, cu cuie în guler ca soldaţii lui Kim Irsen (ca să stea drepţi, a la Prâslea), dar cu un minimum de corectitudine. Să nu mai zic că liceul e absolut tembel în sensul ăsta: nu te mai trage nimeni la răspundere pentru cum te exprimi şi regulile de limbă. Eu la bac la română dacă aş evalua şi aş găsi greşeli de limbă aş pica teza instant, mi se pare o tâmpenie să faci greşeli de limbă şi să ai peste 9 la română. Bine, mi se pare o tâmpenie să fii analfabet şi să treci bacul, dar am cunoscut câteva cazuri.

Şi-apoi sunt două filosofii, una mai cretină decât cealaltă. Încep cu aia mai cretină. Deşi nu cred în IQ, simt că doar scriind despre subiectul ăsta îmi scade cu 50 de puncte. Ceea ce e grav, că nu cred că am peste 150…

Mulţi zic că scriu cum vor ei, inclusiv pe internet. Deşi ştiu că, în mediile informale, se poate să relaxezi regulile, atunci când ajungi la nivelul de „c t doare p tn qm (sau mai rău, km) scriu yo?” deja trebuie să îţi tragi un semnal de alarmă. Pentru că limba, aşa cum e ea făcută, are un rol foarte important, la care nu mulţi se gândesc. E un framework (da, copiez fără ruşine termeni din engleză, pentru că echivalent direct în română) pentru transmiterea cât mai fidelă, eficientă şi rapidă a ideilor între oameni. Dacă fiecare ar scrie qm vr3a mushqyu looy, într-un amalgam bastard de leetspeak, română şi păsărească, s-ar ajunge într-un punct în care nu ne mai înţelegem deloc, sau, mai rău, tu îmi spui mie un lucru, eu stau jumate de oră să descifrez, şi apoi ne luăm la bătaie că nu ne înţelegem.

A doua e că „atâta timp cât se transmite ideea, nu contează cum scriu”. Ştiu că nu e un argument prea solid, dar înainte să ziceţi aşa ceva, gândiţi-vă la mine. Mi se dă de cercetat o problemă prin care trebuie să modelez apariţia unor dezastre naturale într-o zonă, bazat pe anumite date. Ca exemplu. Eu fac acolo o chestie şi se înţelege ce am vrut să fac şi ce idei am avut, doar că eu scriu linia de fracţie mai jos decât plusul, minus ca pe înmulţit şi scriu puterile foarte mari. Se transmite ideea, alea sunt doar calcule. Dar dup-aia cine le citeşte şi le foloseşte are de lucrat cu date greşite. Şi oamenii din zona aia devin victime, că modelul pe care s-a bazat, să zicem, serviciul de avertisment, anunţa zi cu soare în ziua în care „vine valu, îmi ia calu”.

Dacă transmitem doar ideea fără a fi atenţi cum scriem, se ajunge într-o situaţie de tipul telefonul fără fir. De la un capăt pleacă o idee, fiecare înţelege o chestie, o scrie cum îi vine lui, transmiterea e inexactă şi ajunge prost. Asta, sau în cazul unor greşeli „minore”, oamenii se enervează când citesc. De ce să enervezi un om, când poţi să nu?

Asta e părerea mea. Rezonează cineva cu ea?

* da, ştiu cum se scrie corect „meşterii”

 

LE: şi am observat fenomenul ăsta nu doar în română, ci şi în engleză… dar la ei măcar înţeleg, ei nu învaţă niciodată limba lor cum (teoretic) o învăţăm noi în gimnaziu.

Anunțuri

~ de Ion pe Septembrie 29, 2013.

8 răspunsuri to “Chestii care mă scot din sărite 1 – Limba română”

  1. „qm vr3a mushqyu looy” – serios, numai ăia de 13 ani şi miştocarii mai scriu aşa.

    Am găsit recent un forum al clasei pe care discutam în gimnaziu şi râdeam la cum scriam toţi în vremurile alea. Că de, copchii. De asta bacul e „examen de maturitate”, că te lepezi de multe obiceiuri de teribilism după. Dacă ai bacul luat şi loc la facultate şi tot te exprimi ca o ciubotă atunci pierzi din reputaţia de fiinţă umană. Sau (legat de româna scrisă) nu eşti încă obişnuit cu tehnologia.

    Şi în toate limbile sunt ciubote. Noi vorbim de română şi de engleză fiindcă-s singurele limbi pe care le ştim la un nivel avansat gramatical şi sintactic (şi-s o grămadă de englezi care scriu prost în limba lor, deşi e una uşoară), dar dacă, de exemplu, am şti şi germana la acelaşi nivel, imediat găsim şi acolo motive de grammar nazi. Sau poloneza, sau maghiara, care chiar sunt limbi dificile. Româna e joacă prin comparaţie.

    Despre greşeli gen „să”-„ca să”, „doar”-„decât”.. normal că nu-mi sună bine, dar din punctul meu de vedere fac parte din fluctuaţia limbilor vorbite. Diferenţa dintre azi şi acum 500 de ani e că azi toată lumea are acelaşi set de norme datorită răspândirii informaţiei, şi dacă apare un trend al unei exprimări mai dubioase, e taxată imediat. Engleza, de exemplu, a tot fost stâlcită, influenţată sau schimbată în ultimele secole până ce s-a ajuns la forma de azi, şi schimbări la fel de radicale nu mai sunt posibile. Paradoxal, conservatism mai pronunţat într-o eră mai liberală.

    • taxat* imediat

      Na, că n-am scăpat.

    • O luăm pe rând – e evidentă exagerarea de la mine, dar n-am văzut doar troli şi ciutani scriind aşa. Şi prin aşa nu mă refer la ceva în halul ăsta de stâlcit. Pe de altă parte, e drept că nu am văzut aşa ceva în cercurile în care umblăm noi. Iar reputaţia de fiinţă umană, din ce văd, ţi-o păstrezi fără probleme. Poate nu în faţa unora ca mine sau ca tine, dar ţi-o păstrezi… însă intrăm deja în altă polemică, şi ar trebui să zic despre cum ajung ciubotele să tindă spre omniprezenţă.

      La final am zis de engleză tocmai ca să subliniez că (mi se pare) că româna nu e un exemplu izolat de ciubotizare. Am dat-o de exemplu pentru că e singura limbă străină în care îmi permit să emit asemenea judecăţi.

      Eu nu ştiu cât de mult aş pune gherlele astea pe seama fluctuaţiei limbii vorbite – încă nu-s convins că e firesc ca limba să se plieze pe prostia şi reaua voinţă a oamenilor.

      LE: tocmai mi-am amintit şi de ce am zis de engleză. Your/you’re. Their / there / they’re.

  2. Tendinţa asta spre omniprezenţă e relativă şi ţine de vizibilitate. Cercurile noastre de englezi se învârt în jurul oamenilor din universităţi de top, într-o ţară în care ne aflăm de doi ani. Cercurile de români sunt mult mai largi, mai răspândite, plus prietenii prietenilor şi tot aşa. Născuţi şi crescuţi timp de 19 ani într-o ţară în care am avut timp să vedem extrem de mulţi oameni din toate straturile sociale. Şi normal că, statistic, ne sare siguranţa de multe ori şi de asta pare a fi omniprezenţă. Da’ deja nu mai e legat de subiect.

    Fluctuaţia funcţionează cam aşa: cineva schimbă o exprimare. Fiindcă n-a fost învăţat mai bine, fiindcă a uitat şi ghiceşte, sau fiindcă sincer nu ştia şi compensează prin ce aude de la alţii. Nu contează. Îi intră în uz şi apoi o foloseşte cu alte persoane. Unele nici ele nu-s sigure de exprimarea pe care o ştiu şi în consecinţă schimbă. Altele îi zic că nu-i bine şi omul schimbă. Dar, net, exprimarea se răspândeşte. În timp, oameni de sus sunt influenţaţi şi schimbă norma, sau numărul oamenilor devine atât de proeminent încât schimbarea devine regula. E un proces natural, istoric, şi nu e neapărat vorba de prostie şi rea voinţă, că altfel ar însemna că prostia medie e monoton crescătoare de mii de ani.

    Ce se întâmplă acum e acelaşi lucru, diferenţa e că acum milioane de oameni formează o pânză *comună* care, la un moment dat, acţionează în sincron şi îneacă numerele alea proeminente. „Nu, că-i greşit”. E mult mai uşor să zici asta când ai numere atât de mari unite în spatele aceluiaşi set de norme.

  3. Am si eu un mic comentariu : in primul rand, un sfat pentru articolele tale, dar la general. O vorba romaneasca : Sa nu trebuiasca sa dai cu capul de pragul de sus, ca sa il vezi pe cel de jos. ( Om din popor).
    Nu am stat sa citesc toate articolele, dar mi-a fost suficient primul ca sa imi fac o idee.
    In primul rand, asa cum spune Vlad, ai adus un subiect – intr-adevar deranjant – discutat destul de des, dar prea generalizat despre romani. Peste tot gasesti diferente sociale, si lipsa de educatie (bazata de cele mai multe ori pe motive necunoscute tie), rezultand in greseli de gramatica. Insa si in exprimarea ta exista lipsa de claritate – o alta greseala la fel de grava, daca vrei ca mesajul tau sa fie inteles usor.
    Comentariul meu va fi legat de educatia pe care o primim in scoala – pentru ca observ ca dai vina pe profesori, desi am o vaga idee despre parintii tai, si tind sa cred ca nu doar ei sunt exceptiile care fac regula. Si mama mea e profesoara la un liceu respectat din Tg. Mures. Dar vreau sa iti spun ca elevii nu sunt roboti care asimileaza si repeta, ci fiecare din ei au o anumita educatie acasa, si un anumit anturaj din care vin. Asta, impreuna cu educatia pe care o primesc la scoala, ii ajuta sa isi formeze caracterul, si evident, modul de exprimare. Asa ca vina e in trei parti : unul – si cel mai important – educatia si mediul in care esti crescut; doi – educatia primita la scoala; trei – cercurile de prieteni;
    Daca iei in considerare cei 600 lei castigati de un profesor – nu prea motivant, dar evident nu o scuza pentru lipsa de interes a unora, si in plus, programele scolare ( pe care de altfel, nu le hotarasc ei ca si indivizi), atunci te mai gandesti a doua oara cand arati cu degetul. Ca sa nu mai vorbim de alte materiale, si posibilitati , care la noi in tara din pacate lipsesc cu desavarsire.
    Asa ca am sa inchei tot cu un sfat : atunci cand arati cu degetul inspre educatia din tara, trei degete ai indreptate spre tine.
    Mi se pare ca argumentarile tale, sunt mai mult statements ( pentru ca si mie imi place limba engleza, dar prefer romana), dar argumentele tale lasa de dorit. Succes!
    Si o melodie cu dedicatie : Michael Jackson – Man in the Mirror

    • Ai mei nu sunt nici pe departe singurele excepţii. Am cunoscut destul de multe excepţii, dar nu mai am impresia că numai ei există, aşa cum aveam înainte. Pentru fiecare „excepţie”, om cu dedicaţie care îşi face treaba, există mult mai mulţi care nu şi-o fac. Dacă mama ta e profesoară la un liceu respectat din Târgu Mureş, probabil că nu se numără printre cei care nu îşi fac treaba.

      600 de lei câştigaţi de un profesor – sunt de acord, deloc motivant. Suficient de ”demotivant” ca să mă facă să mă feresc de catedră, deşi mi-ar plăcea să predau. Aşa cum ai zi şi tu, nu e o scuză, dar mi se pare că totuşi te-ai legat foarte tare de câteva cuvinte din tot ce am spus în articol, nu de el în ansamblu; articolul ăsta nu e o critică la adresa profesorilor care nu şi-ar face treaba. De fapt, cred că am zis şi că problema stă şi în programele şcolare.

      În fine, aici nu mi-am propus să radiografiez şi să aduc argumente, pur şi simplu mi-am descărcat o frustrare. Nu am pretenţia că aş fi un reformator. Nu la 21 de ani.

      Nu ştiu ce vrei să spui prin „mulţi nu îşi permit”.

  4. Si inca un mic sfat. Daca vrei sa ajuti cu forumul, pentru ca eu consider intentia ta destul de pozitiva, ai putea sa aduci o critica constructiva, si mai putin distructiva. E usor sa critici din pozitia ta – esti norocos ca ai posibilitatea sa studiezi la Oxford. Dar poate ca multi de acasa nu isi permit, si atunci o mana de ajutor din partea noastra, celor plecati, parca nu strica. Asa arati adevarata valoare, si pana la urma inteligenta emotionala ( diferita de inteligenta pe care o capeti studiind un anumit domeniu in profunzime). Succes ! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: