Jurnal de bord I – un chinez, un slovac şi un român într-o maşină

Mi-am promis că nu o să scriu decât atunci când chiar prind câte un subiect bun, şi ce subiect poate fi mai bun decât relatarea experienţelor personale? Pentru că, vorba aia, experienţele personale sunt ale mele şi nu le-a mai avut nimeni. Aşa că, încep prin a spune că în aprilie 2014, timp de vreo 11 zile, am avut parte de prezenţa a doi colegi de la facultate, un chinez (James, pentru că numele lui chinezesc este aproape imposibil de pronunţat) şi un slovac (Tomas, cu ş la capăt, aşa, ungureşte). Amândoi cât se poate de diferiţi.

Atât de diferiţi încât n-au putut să se sincronizeze ca să îmi uşureze şi mie munca, drept pentru care, trăgând linie la final, am parcurs cam 4000 de kilometri cu maşina în patru săptămâni, din care vreo 3800 în perioada în care am stat cu ei şi am făcut turism prin România. O experienţă interesantă, care m-a purtat pe drumuri de câmp, deal şi munte, pe asfalt, pietriş şi drumuri desfundate, pe soare, ploaie şi ninsoare.

Dar, bineînţeles, habar n-am de unde să încep povestea. S-o încep cu începutul? Parcă nu e prea interesant să zic cum l-am luat pe chinez de la Otopeni. Să încep cu sfârşitul? Nu sunt Quentin Tarantino să fac ca în Reservoir Dogs şi să încep totul pe la sfârşit. Aşa că, dacă tot mă dau mare cu cunoştinţele mele cinematografice, o să fac ca Sergio Leone în Once upon a time in America şi o să încep pe undeva pe la mijloc. Eventual fac un du-te-vino şi povestesc totul în ordine îmbârligat-cronologică.

Aşa că, pe 6 aprilie 2014, dis-de-dimineaţă, mă urc la bordul bluesmobilului, o buburuză aprigă de 11 ani, cu două uşi şi de 3 metri înălţime (din care un metru jumate e doar antena de la staţie), şi cu 130 de căluţi sub capotă (din care folosea doar câte 65, ca să nu obosească). Pe la 7 jumate dimineaţa am plecat din Militari, cu trei cafele la bord, pregătite de o fată foarte specială. Bine, de fapt, îmi pregătise doar una, dar am mai vrut să mai beau două ca să fiu sigur că totul e bine.

Şi nu ştiu cine naiba a gândit şi conceput semafoarele de pe Iuliu Maniu, că dacă pleci de la unul şi ţii 60 constant, adică viteza reglementată de ei, pe următorul îl prinzi sigur roşu. Nu ştiu ce o fi avut în cap, dar probabil că nivelul de zgomot şi poluare din cartierul ăla ar scădea stupid de tare dacă le-ar sincroniza naibii calumea. Dar fiind dimineaţă şi destul de puţin trafic, am îndoit un pic legile fizicii şi ale şofatului, şi am încercat să ţin 70 constant. Asta făcând slalom printre nişte gropi imense – slalom pentru care mă felicit. Na, iarna nu-i ca vara.

După ce i-am luat pe cei doi tovarăşi de drum de la hostelul de vizavi de Cişmigiu, am purces spre Ploieşti. Primul punct pe ordinea de zi, salina de la Slănic-Prahova. Pentru că trecusem cu James prin Praid cu 3 zile în urmă, şi am ajuns la ora 4 şi 20. Salina fusese închisă de la 3. Pentru că, probabil, atunci când stai sub pământ într-o mină de sare, chiar contează să intri şi să ieşi pe lumină. Dar aparent salinele sunt nişte obiective turistice de care s-a auzit prin toată lumea, şi numai noi şi polonezii am avea unele atât de mari. Nu bag mâna în foc că aşa e, dar Tomas îmi spusese că voia să vadă aşa ceva.

Ei, şi deşi am plecat energic şi în forţă, nici nu am ajuns bine la Româneşti că simţeam că mi se închid ochii. Acum nu ştiu alţii cum sunt, dar eu o consider cea mai periculoasă stare pentru a şofa. Efectiv îţi pierzi capacitatea de a urmări şi a şti în permanenţă tot ce este în jurul tău, din cauză că, după drumuri foarte lungi, tot actul de a conduce devine subconştient şi bazat pe reflexe. Iar la momentul respectiv cei doi pasageri ai mei, pe care mă bazam să mă ţină treaz şi activ prin câte o conversaţie, moţăiau cum n-am putut moţăi eu niciodată, nu ştiu cum le ieşea. Cred că şofam bine, că altfel nu-mi explic. Ei, şi ce să faci, Ioane, în situaţia asta?

Simplu, eşti pe DN1, cauţi o parcare pe dreapta să tragi. Pe naiba, am mers 10 kilometri căutând o parcare până am văzut una. Nu ştiu cum naiba e posibil, dar când sunt pasager în maşină nu pot să închid un ochi. Când sunt şofer de ce? De ce îşi bate joc creierul meu de mine? Se pare că e relativ cunoscut efectul, „highway hypnosis”, şi nu sunt eu singura victimă. După ce am reuşit, într-un sfârşit, să opresc pe marginea drumului, am observat că sunt copaci lângă parcare, şi am procedat aşa cum procedează orice român ca să îşi elibereze… gândirea pe marginea drumului. Asta a fost la Pucheni.

Şi bine am făcut, că mi-am amintit de ce mi-a spus un prieten care a tranzitat Franţa cu maşina, iar pe autostrăzi efectul e şi mai pronunţat (serios, 100 de kilometri de autostradă sunt atât de monotoni încât dacă n-ai pe nimeni în maşină să te ţină de vorbă adormi la sigur). Şi mi-am amintit că, pentru prospeţimea respiraţiei în câteva situaţii limită (a se citi şaorma cu usturoi), aveam un pachet de gumă în buzunar. Adică fix remediul lui. O înghiţitură sănătoasă de noroi (n.r. – cafea de tirist din sticla de 2 litri), două pastile de gumă, dă-i şi mestecă, şi urcă la volan.

Cu metoda asta am făcut în ziua respectivă 350 de kilometri fără să mai simt vreun pic că mi s-ar închide ochii. M-a cam deranjat că şoferia mi se mutase în subconştient şi conştientul nu mi-l mai aţâţa nimeni, dar m-a ajutat să mă concentrez mult mai bine mestecatul gumei, ca şi când creierul meu, de om al cavernelor, n-ar fi vrut să adoarmă tocmai când credea că mănânc. Şi am ajuns la Ploieşti, pe centura Buzăului, povestind de bombardamentele americane din război, m-am rătăcit pe drumul spre salină (pentru că semnul care indica era vizibil doar de pe sensul opus), am mai ocolit 5 kilometri, şi m-am înscris pe drumul spre Slănic, pe o ploaie foarte abundentă, care mi-a tensionat nervii la maximum. Drumul nu era nici el prea bun, multe treceri de cale ferată pe unde asfaltul nu putea fi altfel decât foarte prost. Şi nu pot să înţeleg cum de, în condiţii de ploaie stupid de puternică şi de drum cu indulgenţă mediocru, eu mergeam cu 60 la oră şi multă lume mă tot depăşea… să ne înţelegem, nu îi consider pe ăia mai lenţi ca mine „tâmpiţi care abia se mişcă” şi pe ăia care merg mai repede ca mine „vitezomanii naibii”, da’ chiar aveam impresia că 60 e viteza sigură maximă în condiţiile date.

Salina, nu foarte spectaculoasă. A trebuit să le explic celor doi, de faţă cu busturile lui Decebal şi Traian, că toţi oamenii se trag de la Adam şi Eva, numai românii din Decebal şi Traian, şi să tragă ei concluziile despre orientarea noastră sexuală (cu speranţa ca cititorii mei să înţeleagă trimiterea la străvechiul banc). În rest, destul de spectaculoasă, mare, dar cam goală, cu secera şi ciocanul mari pe lângă tavan, şi un lift care scârţâia din toate încheieturile. Parcă la Praid era mai simpatică salina, că te ducea înăuntru cu un autobuz, nu era pericol să cazi 100 de metri în gol…

Şi-apoi am purces către castelul Peleş, de la Sinaia. Valea Prahovei, alea alea, nu era blocaj, se circula ok, dar era duminică pe la prânz şi veneam dinspre Bucureşti, era de aşteptat. După un pic de distracţie pe serpentine („where the hell do I go now?”) şi după ce am ajuns aproape de telecabina spre cota 1400, pentru că nu sufăr să am GPS în bord şi uneori nu e evident pe unde trebuie să o iei, am parcat, în sfârşit, lângă Peleş.

Care Peleş este, probabil, cel mai deştept castel al vreunei familii regale. Nu eu am zis-o, ci slovacul, care s-a îndrăgostit de cât de deştept era construit castelul şi de toate minunăţiile din el (încălzire cu radiatoare, aspiratoare integrate, lift). Pe mine altceva m-a impresionat, şi anume aerul foarte intim şi locuibil, pe care toate magaoaiele de construcţii din Viena nu mi s-a părut că le au. Sau, Doamne-fereşte, Versailles – de ce ai vrea să locuieşti într-un palat în care îţi trebuie hartă să ştii unde-i buda?

Mno, după Sinaia, am plecat spre Bran, asta fiind pe la ora 3, dacă ţin bine minte. Puncte bonus pentru castelul Bran, care are site web la zi şi închide vara la ora 6 seara. Drum relaxat pe Rucăr-Bran, cu ocazionalele radare. Peisaje de munte româneşti, arată-le băieţilor „uite bă, munţii noştri, azi trebuia să fim pe culmi, da nu putem că e zăpadă acolo”, ciobani cu oi pe marginea drumului, gherete de ţărani care vindeau caşcaval afumat (de-ăla bun de tot, la roată) şi alte minunăţii, şi am ajuns la Bran, unde am stat o oră ca să ne uităm şi să le explic băieţilor cine a fost Dracula, cum a speriat o armată otomană cu o pădure de oameni ţepuiţi şi care e, de fapt, povestea cu săracii, curvele, handicapaţii şi nebunii pe care i-a adunat la ospăţ ca să le dea foc (spoiler: le-a dat foc numai ălora care n-au vrut să pună osul la treabă, fiecare după puterile lui).

După care ne-am întors. De la Bran la Bucureşti. Şi am mers aproape 2 ore legate, mestecând gumă, fără să fac o singură oprire. Şi acum profit de acest intermezzo scurt ca să spun că al nostru chinez, James, avea rău de drum şi lua pastile pentru asta. Dar am mers cu el pe cheile Bicazului, pe DN2, pe la Târgu Neamţ, Sighişoara-Sibiu-Braşov, valea Prahovei, pe Râşnov şi n-a avut nimic. Reţineţi că e important. Şi mai reţineţi şi că maşina mea are două uşi, şi el avea norocul să se găsească pe bancheta din spate. Ei, după ce am coborât de tot de pe munte, aproape se întuneca, mai aveam un pic până la Ploieşti şi am oprit frumos într-o parcare pe dreapta, la rugămintea lui Tomas. Ne-am dat toţi jos din maşină, ne-am dus pe marginea drumului şi am făcut pauza de boschet. Ne urcăm toţi la bord şi pornim din nou.

Atâta că mi se părea ceva în neregulă. În oglinda mea retrovizoare îi vedeam faţa chinezului. Şi, în timp ce mă înjuram că nu ajung în Bucureşti pe lumină, cum îmi dorisem iniţial (am ajuns cam la 15 minute după ce s-a lăsat întuneric), îl văd pe chinez cum se îngălbeneşte. Bine, galben oricum era, dar se făcea şi mai galben. Şi, pe o minunăţie de drum perfect drept şi întins, pe centura Ploieştiului, la 200 de metri înainte de un giratoriu cu echipaj de poliţie care stătea şi supraveghea (care nu ştiu cum nu ne-au văzut), într-un loc unde nu puteam scoate maşina din drum…

…să zicem că am aflat că de la 100 de kilometri la oră, un Seat Ibiza cu 3 oameni în el, este capabil să oprească în sub 5 secunde. Nu mă întrebaţi cum, dar când l-am auzit cum horcăie în spatele meu, cred că au trecut sub 10 secunde până când oprisem maşina, îmi decuplasem centura, pusesem avaria, mă dădusem jos, desfăcusem scaunul şi îl dădusem şi pe el jos. M-au trecut toate apele – şi încă mă treceau, că eram oprit cu maşina aiurea, îmi făceam deja discursul pe care să îl ţin poliţiei dacă voia să mă întrebe de sănătate, şi mă uitam cum trece traficul pe lângă mine…

…în timp ce chinezul naibii stătea pe marginea drumului şi nu vomita. Adică cum, am oprit şi degeaba? Am stat cât am stat, apoi i-am zis să urce şi să stea cu punga în mână, şi că o să merg mai încet ca să nu îi fie mai rău (la care mi-a replicat că i-ar face bine să ajungă cât mai repede în Bucureşti, să nu mai stea prea mult în maşină). Aşa că mergi spre Bucureşti, parchează şi du-i pe băieţi la Caru cu Bere (şi am ţinut să îi spun lui Tomas că e unul dintre restaurantele în care îşi fac meseria cei doi din Filantropica – i-a plăcut foarte mult filmul). Unde am dat peste un ospătar foarte simpatic (care, poate, citeşte şi el asta, în care caz îl salut – zicea ceva de World of Warcraft) care ne-a vorbit foarte frumos şi a glumit cu noi (comentând despre o dansatoare cu slovacul că e mişto şi se mişcă bine, apoi zicându-mi mie, şi sper că am reţinut exact ce a zis, „I don’t really know how to say this in English, bagaboantă!”). Le-am recomandat băieţilor ciorbă de burtă, şi am servit şi eu cu ei, şi omul mi-a zis să le arăt cum se procedează, şi apoi chinezul, săracul, a mâncat şi mai multă carne de porc (mai multe despre doleanţele chinezului, în episodul următor) iar slovacul câteva sarmale. Eu, ca tot românul, am mâncat o fasole cu cârnaţi, că era mai ieftină, şi apoi m-am uitat în castroanele băieţilor: chinezul, cu tot răul lui de drum, mâncase şi ciorba, şi burta, şi ne povestea cum l-a învăţat maică-sa că femeile sunt periculoase (moment în care i-am zis scurt să nu o mai asculte!) iar slovacul mâncase ciorba dar nu şi burta.

Dar e acelaşi om care, la şaormeria (excepţională) Calif din centrul vechi n-a comandat şaorma aşa cum trebuie (cu detoate), şi nici măcar cu cartofi prăjiţi, ci doar carne cu sos. Aşa că nu-l condamn. Dar ce pot spune sigur e că somnul din seara aia a fost cel mai binevenit din toată săptămâna.

Anunțuri

~ de Ion pe Aprilie 24, 2014.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: