De ce nu-mi plac „grupările militante”

•Mai 23, 2013 • 2 comentarii

Aici, prin grupări militante, mă refer la feminişti (mă rog, feministe), homosexuali, haterii unor religii (specifice sau religiilor în general), grupările care se zbat pentru „drepturile omului” şi, mai ales, cele cu „drepturile animalelor”.

Pentru mine, toate grupările astea sunt la fel: se zbat foarte tare ca să îşi impună punctul de vedere, şi să îl bage pe gât altora prin diverse moduri – în general, prin, să zic, manifestaţii şi demonstraţii publice. Toţi constituie grupări de opoziţie – din ce observ eu, principala activitate este de a se chinui să-i demonstreze celui ţintit că este primitiv-retrograd, ipocrit sau doar prost. Exemple concrete? Feministele care se plâng că lumea este patriarhală şi că nu sunt respectate (mă mănâncă foarte tare tastatura să o dau în bancuri cu scopul feminismului, de a le integra pe urâte şi proaste în societate). Homosexualii care se plâng că nu au drepturi şi sunt persecutaţi. Ateii care, din înţelepciunea lor superioară tuturor creştinilor, ţin în permanenţă să demonstreze credincioşilor că ei au dreptate (susţinând, în acelaşi timp, că nu îi interesează subiectul existenţei unui Dumnezeu). Credincioşii care se bagă în dezbateri teologice cu ateii, dorind, invariabil, să ajungă la un conflict şi să le demonstreze că n-au dreptate. Fundamentaliştii care dau vina pe religie pentru toate războaiele, popi care zic că musulmanii sunt păgâni şi au o credinţă greşită. Ăia cu drepturile animalelor care nu mai pot de grija maidanezilor, care sar ca arşi când cineva omoară o pisică sau otrăveşte un câine de lângă bloc.

Ei bine, hai să vă explic un lucru. Ăia care nu respectă femeile nu o fac din cauza „societăţii patriarhale”. Ăia care omoară oameni şi dup-aia strigă „Allah akbar!” nu o fac pentru că debordează de credinţă. Cruciadele nu s-au făcut pentru că Dumnezeu e mare, ci pentru că „e foame de bani”. Cu homosexualii lumea n-are ce are pentru că ar fi retrogradă. Cine omoară animale pentru plăcere nu o face fiindcă animalele n-au drepturi. Nu. De vină nu sunt motivele astea atât de popularizate, e mult mai simplu.

Oamenii sunt bulangii. Naşpa. Răi. Idioţi. Neînţelegători. Secături. Nu toţi, nu în general, dar oamenii ca specie au boala asta. Care boală nu va fi stârpită niciodată, indiferent de câte grupuri militante se fac. Iar pe mine mă miră că lumea nu înţelege asta şi preferă să se angreneze în dezbateri stupide – m-am plictisit de atei care îmi zic că religia e proastă pentru că a omorât atâţia oameni în războaie. Nu religia omoară, ci naşpacitatea şi idioţenia umană. Dacă eu te omor pe tine şi urlu „cu Dumnezeu înainte” nu sunt un cruciat, un luptător pentru religia mea. Sunt un om de doi lei, un criminal şi un ipocrit. La fel, musulmanii ăia care i-au tăiat capul cu sabia unuia în Londra nu sunt exponenţii religiei, ci doar doi idioţi.

Şi acum vine bomba: eu cred că lumea înţelege, măcar la un nivel inconştient, chestia asta. Pentru că am fost crescuţi în ideea de a nu generaliza şi a nu judeca o carte după copertă. Cred că înţelegem ideea asta. Dar, fiind oameni, avem o plăcere perversă, ne place să avem dreptate. Ne place să avem dreptate şi să n-aibă celălalt. Recunosc, şi eu o am – îmi place foarte mult ideea de a spune cuiva în faţă că este prost. Dar mă controlez, nu o fac. Deşi am avut ocazii. Şi cred sincer că toţi o avem. Diferenţa e că nu toţi o şi controlăm. Revenind: dacă tu, feministă, îmi spui mie că femeile n-au drepturi pentru că se practică „date rape” (adică te îmbeţi tu, se îmbată el, tu leşini, el te vede şi ţi-o trage aşa leşinată cum eşti), eu înţeleg că nu vrei să îţi asumi responsabilitatea pentru faptele tale şi consecinţele lor şi preferi să nu recunoşti că oamenii fac chestii naşpa de bulangii ce sunt, pentru că îţi place mult mai tare să îmi spui mie în faţă că sunt un exponent al societăţii patriarhale şi de-aia nu îţi dau dreptate.

Nu ştiu dacă simţiţi unde bat, dar eu cam pun un semn de congruenţă (≡, mai pentru matematicieni, aşa) între ăia care, să zicem, omoară oameni sau animale de bulangii ce sunt, şi ăia care nu vor să recunoască adevărata motivaţie şi să pună acţiunile lor pe seama unor chestii gen credinţa religioasă. Pentru că ambii găsesc o plăcere la fel de perversă în ceea ce fac, şi o fac fix pentru asta, nu pentru că vor „să fie mai bine”.

Pentru că dacă vrei să fie mai bine, realizezi că anumite chestii provin din cât de răi sunt unii indivizi, că ei poartă toată vina, şi nu cauţi să faci propagandă care nu poate decât să creeze zâzanie. Şi dup-aia să te miri de ce scandal iese.

Pe scurt: dacă eşti deştept, cauţi să nu creezi zâzanie, nu militezi pentru diverse prostii.

Anunțuri

Trista realitate românească

•Decembrie 18, 2012 • 23 comentarii

Acum că mă găsesc în al doilea an la facultate în afară, mi-am schimbat din nou părerile: am început să văd totul şi cu bune şi cu rele. În continuare realizez că diferenţa de „grad de civilizaţie” Anglia şi România provine, în cea mai mare parte, din banii de care dispun cele două ţări. Dar dincolo de asta, m-am plictisit de comparaţii „aici e mai bine”-„acolo e mai bine”. Fiecare ţară are bune şi rele. Într-adevăr eu rezonez mult mai bine cu „suflarea românească” (şi prin asta nu mă refer la cocalarismul de la noi), însă am început să realizez şi ce anume facem noi prost în ţara noastră.

Într-o zi, sfântul Petru a decis că trebuie construit un zid în jurul Raiului. Aşa că a chemat la el trei meşteri: un american, un neamţ şi un român. „Ia ziceţi, băieţi, cât îmi cereţi pe lucrarea asta?” Primul, americanul: „Păi uite, 5000 de dolari şi e gata în 6 luni.” Al doilea neamţul: „10 mii şi e gata în 4, facem treabă sănătoasă, ţine 50 de ani pe puţin.” Românul: 15 mii. „Păi cum aşa, mă, că toţi fac mai ieftin şi dau garanţie.” „Foarte simplu: 5 mii mie, 5 mii ţie şi 5 mii la american să facă gardul”.

Bancul ăsta este un clasic şi îl ştiu de foarte mult timp, însă abia de curând am înţeles spiritul lui şi cât de multă înţelepciune ascunde: impresia mea este că ăsta este modul de lucru la noi. În sectorul public. De-aia totul este scump. Pentru că românul caută în permanenţă să facă şmenuri. Frate, îţi dau să faci lucrarea asta care îţi aduce profit, da’ trebuie să îmi iasă şi mie ceva. Păi nu aşa-i frumos? Chestia asta se materializează în fiecare porţiune de stradă practicabilă care e demolată ca să fie asfaltată iar de dragul „aflării în treabă” (cf. Petre Ţuţea) Acum, evident că asta nu se întâmplă doar la noi: am văzut asta şi în alte ţări, dar acolo impactul este mai scăzut, şi aici intervine poezia cu nivelul de trai.

Moare un om într-o zi şi îl duce dracu prin iad. Acolo observă ei cazanele. La americani, doi draci de pază cu furcile: când iese câte un american îl bagă dracii înapoi. La nemţi, doar un drac. „De ce doar un drac?” „Păi nemţii nu-s ca americanii, ei sunt mai disciplinaţi şi nu prea ies.” La români, nimeni de pază. „Doar nu vrei să zici că românii stau toţi în cazan.” „A, nici pomeneală, toţi încearcă încontinuu să iasă, da’ cum scoate unul capul îl trag ăilalţi înapoi.

Asta este mentalitatea românească cea mai distructivă, cea de capra vecinului. De fiecare dată când cineva încearcă să ridice capul şi să urce peste nivelul mediei, invidia celorlalţi îl trage în jos. În rândurile care urmează o să îmi manifest aroganţa: am apărut, de curând, la Pro TV, împreună cu alţi colegi ai mei, toţi români, într-un reportaj difuzat de 1 Decembrie (literă mare pentru că e sărbătoare naţională). Mulţi oameni mi-au spus că m-au văzut şi m-au felicitat, dar, îmi pare rău să zic asta, fiind în relaţii amicale cu ei, nu ştiu cât de tare contează asta (când cineva ţi-e simpatic, e pur şi simplu în natura lucrurilor să te bucuri pentru el/ea şi să îi spui de bine). Apoi am văzut comentariile, gloata de hateri. Am aflat „cât căcat mănânc” (sau n-am aflat), am aflat că nu e mare lucru că am ajuns la Oxford, am aflat că sunt un copil de bani gata (o să mă gândesc la asta data viitoare când n-o să îmi iau a doua masă într-o zi). Un coleg al meu, care a îndrăznit să spună că românul este pasiv şi aşteaptă să i se dea mură-n gură, e un neisprăvit care habar n-are de istoria noastră. Aparent, căutăm să impresionăm prin haine modeste şi suntem propulsaţi şi susţinuţi de părinţi cu legături politice.

Continuu cu aroganţa: m-am zbătut destul de tare ca să ajung unde sunt şi am ajuns prin propriile puteri. Evident că nu-s cel mai deştept om din lume, de acolo, din cei 82 de români de la Oxford sau cel mai deştept român. Nu am pretenţia asta. Dar mi se pare oribil că, prin faptul că ne-am prezentat acolo, la un interviu cu cei de la Pro TV, unii oameni ne văd ca pretinzând că am fi buricele pământului, şi ne găsesc imediat cusurul. Asta este o mare problemă a românilor: atitudinea invidioasă. Nu generalizez, însă am rămas cu un gust foarte amar citind comentariile alea, chiar şi fiind un veteran al internetului şi neimpresionabil de către orice hater. Însă nu mă aşteptam ca nişte oameni care s-au zbătut şi fac un renume pozitiv ţării noastre să fie „scuipaţi” în comentarii.

Apoi mai e veşnica problemă pe care o numesc „muşcat de fund”. Am ajuns la o universitate din topuri, recunoscută pentru cartea care se face (şi eu făcând matematica am acces la o grămadă de cursuri pe care nu ştiu dacă le-aş fi găsit la noi în ţară; nu o să le înşir aici) şi pentru relaţiile care se construiesc acolo (da, peste tot contează să ai pile, cunoştinţe şi relaţii). Însă mi se întâmplă uneori să vină cineva să îmi zică „bă, facultatea mea e mai tare ca a ta”. Din senin. Evident că aproape mereu nu e aşa, dar în condiţiile în care eu nu zic asta, de ce ai face aşa ceva? Ai vreo satisfacţie în a-i spune cuiva care s-a chinuit să ajungă undeva că tu eşti mai sus? Cu ce te ajută asta? Eu n-am simţit nevoia să spun cuiva că sunt mai tare ca el, pentru că ştiu că aşa ceva nu îmi foloseşte. În lumea asta nu ajungi mai sus dacă îi spui unuia „bă, sunt mai tare ca tine”.

Asta vine din altă problemă:

Trei oameni la poarta raiului. Primul, un american: „Am câştigat mulţi bani în Las Vegas, mi-am luat un Lamborghini, am mers cu 300 de kilometri la oră să văd cum e şi m-am răsturnat.” Al doilea, un neamţ: „Mergeam cu noul meu Porsche, l-am forţat un pic cam tare în viraj şi am ajuns aici.” Românul: „Mi-am luat un Audi Q7”. „Dar nu e o maşină atât de rapidă…” „Am murit de foame.”

Românul vrea să arate mereu cât e de tare. Chiar dacă nu are nimic în spate, se chinuie să arate că e tare. De-aia tot ţiganul are Q7, A8, S500 sau seria 7. Pentru că pentru el arată cât e de tare. Chiar azi am trecut pe lângă un A8 – la mâna a doua, evident – în care urla Florin Salam. Este vorba de a spune „uite cât sunt eu de tare”. Iar, o atitudine atât de greşită. Care, din păcate, apare şi în afară: cu toţii ştim de fotbaliştii care se îmbogăţesc enorm de mult şi iau maşini scumpe. Aici se poartă mult maşinile de mâna a doua, dar afişate cu acelaşi prost gust imens: ceva ce se întâmplă când oamenii se îmbogăţesc prea repede, de obicei din „combinaţii”. Pe scurt, capeţi o grămadă de bani, extaz, vrei să arăţi că îi ai. „Rub it in others’ faces”, cum se spune în engleză. Eu nu pricep logica. Poate şi din cauză că mie mi se pare suficientă o umilă Ibiza cu motor de 65 de cai.

Şi aici vine altă problemă. La noi, la mare cinste este combinaţia. Dacă vrei să faci ceva ca la carte, eşti fraier. Eu am lucrat mereu ca la carte. N-am mers nici măcar cu naşul la tren şi nu am umblat după şmenuri ca să plătesc mai puţin. Am plătit mereu ce mi s-a cerut, nimic în plus şi, cel mai important, nimic în minus. Nu am dat şpagă să obţin permisul de conducere. La BAC nu am copiat, nu am ştiut nimic dinainte, şi am luat notă mare pe propria muncă. La olimpiadă la fel. Nu m-am folosit de influenţa altora şi n-am ajuns rău deloc. Şi sunt convins că sunt mulţi români la fel ca mine. Din păcate, însă, majoritatea idolizează şmenul. Vezi toată povestea cu voyo şi vplay. Vplay fac un şmen, pun seriale furate de pe torente şi trag venit din reclame pe site. Tot românul sare că nu e normal să fie dat în judecată. Ba e perfect normal. Evident că e mult mai uşor şi mai plăcut să iei merele care atârnă peste gardul vecinului. Eventual să le şi vinzi. Dar asta e combinaţie, e şmen, nu e treabă făcută ca la carte. Iar românul îl susţine pe şmenar şi, dacă e să mă iau după comentariile la reportajul cu mine şi cei 4 colegi, îl atacă cât de tare poate pe cel care se chinuie să facă treabă cum trebuie. Aici avem o problemă: când o să ne obişnuim să nu mai iubim combinaţiile, şmenurile şi bişniţa, atunci o să ne fie tuturor mai bine. Când o să ne obişnuim să nu mai mergem cu naşul o să avem şi noi trenuri bune. Pentru că în mod normal întâi plăteşti, apoi ai. Nu invers.

Citisem pe Cracked o chestie foarte deşteaptă: haterii există pentru că decât să construieşti ceva, să te chinui să realizezi cu propriile forţe ceva, este mai uşor să îi ataci pe alţii, să încerci să dărâmi ce au făcut ceilalţi. Din comoditate şi din frică. Frică pentru că şi alţii vor încerca să atace ce ai construit tu. Încep să cred că au dreptate.

Apoi, cum zicea şi Vadim în reportaj, românul are o mare problemă. Pasivitatea. Românul vede „capul plecat sabia nu-l taie” ca pe „nu scoate capul din mulţime”, şi nu ca pe „un erou mort e inutil”. Românul, în loc să facă paşi mici pentru o schimbare, stă acasă. Exemplu? Alegerile. E comod să stai acasă să zici că toţi sunt la fel şi că oricum faci tot rău iese. Dar schimbările se fac cu paşi mici. Din doi răi, e clar că o să îţi fie rău. Ai două opţiuni: stai degeaba şi urli că n-ai cu cine, sau te chinui, gândeşti mult şi alegi pe cine consideri că o să facă mai puţin rău. Asta e, schimbările se fac cu paşi mici. De-aia nu e uşor. Or noi, ca naţie, vrem totul pe tavă cât mai repede, ceea ce nu se prea poate realiza. Hai să punem şi noi osul la treabă, că numai aşa ne putem ridica.

Şi în fine, cea mai mare problemă a românului: Românul este un om deştept, pentru că nevoia l-a învăţat să se descurce mereu cum poate. E descurcăreţ şi ospitalier, cu o inimă caldă. Îmi place să cred asta. Sau poate am stat prea mult prin asemenea cercuri. Dar are o mare problemă: nu ştie să aprecieze asta. Mereu spune numai de rău şi nu face decât să se plângă, în loc să se bucure şi să se laude cu ce are, aşa cum e firesc. Că are cu ce. Avem cu ce, suntem un popor bun, cu multe, multe calităţi. Doar că preferăm să ne scoatem în evidenţă defectele. N-avem autostrăzi, e mizerie, e plin de gunoi şi de cocalari, sunt gropi în asfalt. Şi în Anglia sunt gropi şi băltoace. Dar nu am văzut pe nimeni să facă marele caz de ele, ca la noi. Şi, cel mai important, nu am auzit oameni care să facă comparaţii cretine „în alte ţări nu e aşa, în alte ţări e raiul pe pământ.”

Asta zic eu că ar trebui schimbat la noi. Scriu de aproape o oră aici şi s-au făcut mai bine de 1900 de cuvinte. Am obosit, voi mai continua. Răspund oricăror comentarii constructive, haterii vor avea comentariile păstrate publice pentru amuzamentul meu.

PS. nu am nevoie să aflu din nou că sunt copil de bani gata sau că ai mei au fost securişti.

O treabă de politică

•Iulie 1, 2012 • 1 comentariu

Am mulţi prieteni care văd situaţia politică din România cam aşa.

Pediştii sunt singurul partid de dreapta, iar liberalii nu au nici o ideologie, pentru că au făcut alianţă cu PSD, partid de stânga.

Oameni buni, hai să ne înţelegem apropo de două chestii. În primul rând, în politică nu faci politică idealistă, pur ideologică. Asta fac partidele extremiste. Numai ăştia merg pe ideologie pură! În politica reală, în sistemul democratic (despre care se poate zice lejer şi cu argumente bune că e un rahat, dar celor care îmi spun asta le zic: da, ai dreptate. Vino tu cu ceva mai bun.) este vorba de o artă a compromisului. Toate partidele politice fac compromisuri. Şi asta indiferent de hoţie, corupţie şi alte acuzaţii tipice, totuşi, unui sistem democratic – apar probleme inerente, care se găsesc şi la case mai mari; vă invit să vă interesaţi despre conceptul de lobbying şi cum se întâmplă prin Statele Unite.

Revenind, ideea e că în politică mai faci şi compromisuri. Există un proverb românesc. Fă-te frate cu dracul până treci puntea. Eu aşa văd „uniunea social liberală”, şi nu ca pe o trădare ideologică. Pentru că – să fim serioşi – asta şi e. Pe de altă parte, de cum am auzit de „proiectul” ăsta, m-am temut că o să se întâmple ca în 2003-2004 cu „DA PNL-PD”, o alianţă între PNL, partid care avea cam 22% (şi trebuie remarcat că liberalii nu sunt un partid tare, dar sunt un partid constant) şi PD, un partid la o diferenţă destul de mică, dar care a mâncat electoral cât s-a putut de mult din ei. Apropo, ţineţi minte că PD era de stânga, şi prin 2007 s-a declarat, deodată, de dreapta? (vorbesc serios, s-a rupt din FSN prin Petre Roman) Cum sunt ei de dreapta?

Şi asta e a doua chestie pe care o spuneam: că mă tem pentru liberali. Asocierea cu PSD şi cu Victor Ponta – cu toate că sunt un pic sceptic apropo de scandalul cu plagiatul, dar sunt convins că are şi el o parte importantă de vină – o să îi coste enorm de mult electoral. Şi poate că ar fi avut mai mult de câştigat pe termen lung dacă rămâneau la locul lor.

Occident, deschidere, creştinism, prost gust

•Aprilie 14, 2012 • 1 comentariu

Occidentul e un loc al deschiderii. Foarte serios, eu sunt mereu frapat de cât de deschişi sunt oamenii… adică, să fim serioşi, Anglia nu este conservatoare decât apropo de concepţiile despre cum trebuie să bei până te faci praf şi pici în şanţ. Mă refer, prin deschidere, că la ei sunt înrădăcinate nişte concepţii anormale pentru noi. Cum îmi dau seama de asta? Discuţiile de la masa de prânz sau cină. Discuţii la care am constatat că eu, om de dreapta, oarecum conservator, creştin, şi care nu crede în aşa-zisul „affirmative action” (adică efortul de a integra o minoritate anterior defavorizată exact prin favorizarea ei) sunt într-o minoritate, o mulţime aproape vidă.

Cam înţeleg de ce: ei nu au avut probleme vreodată cu vreo etnie aşa cum avem noi cu ţiganii. Şi, hai să fim sinceri, dincolo de orice comentariu că sunt rasist, ştiţi că am dreptate cel puţin pe jumătate. Şi nu vreau să scriu acum, din nou, despre ţigani – aşa ceva scriam la 16-17 ani. Că ei sunt oameni de stânga înţeleg. La ei şcoala nu încurajează competiţia aşa cum facem la noi: nu am colegi care să îmi fi zis că au avut un program de competiţii la fel de intens ca al meu. Mai mult, mediul lor încurajează o dezvoltare creativă, cică, dar fără presiunea concurenţei. Asta iar mi se pare nenatural, poate şi din cauză că eu am ştiut tot timpul ce note şi ce rezultate şcolare au toţi colegii mei – acum nu mai ştiu nimic.

Dar unde vreau eu să bat: enorm de mulţi atei. Enorm! Şi iniţial nu puteam să pricep de ce… până am observat la ce se dedau creştinii de la ei. A fost prin ianuarie o „campanie” numită „This is Jesus”. Iniţial se puneau postere pe la aviziere, cu imagini şi „This is… colour” sau „This is… music”, cărora nu le-am priceput noima. Apoi au apărut postere de propagandă şi anunţuri că o să se ţină dezbateri, cu mâncare gratuită. Dar ce m-a lovit e că într-o zi m-am dus, chemat de o problemă fiziologică, la un prieten de porţelan, şi deasupra rezervorului am găsit o carte trimisă de ăştia. Acum sincer, enervezi omul de parcă ai fi ultimul sectar şi te numeşti creştin, dar te cobori la asemenea gesturi de prost gust? Evident că mulţi alţii au fost ofensaţi de campanie – nu-i înţeleg nici pe ăştia – dar aproape că mi-e ruşine cu tagma creştinilor când îi văd că se dedau la acte dinastea de prost gust.

Şi, hai să fim serioşi, să fii creştin cu adevărat nu înseamnă să îi freci pe alţii la cap ca să îi converteşti. Înseamnă să îţi şi foloseşti un pic capul… că de-aia ţi l-a dat Dumnezeu.

Ţara de rahat şi câinii cu covrigi în coadă

•Martie 24, 2012 • Lasă un comentariu

Cu toţii avem cel puţin o cunoştinţă care spune că România e o ţară de rahat. Sau, să reformulez, la un moment dat, cu toţii am trecut printr-un moment în care aveam impresia că România e o ţară de rahat. Şi cu toţii suntem nemulţumiţi de anumite lucruri pe care le găsim peste tot prin ţara asta. Gropile din drumuri, care apar, în mod misterios, după fiecare iarnă. Străzi perfecte unde este spart asfaltul spre a fi turnat unul nou, aparent fără nici un rost. Şoferii grăbiţi care au uitat ce-i aia semnalizare sau care… definesc bancul clasic: secunda se defineşte drept intervalul de timp între momentul în care se pune verde şi primul claxon, în Bucureşti. Gropi, bălţi, noroi, toţi suntem nemulţumiţi de ele, şi mereu e cineva care să zică că în Occident nu e aşa, că în Vest umblă câini cu covrigi în coadă.

Hai să vă zic un secret. Întotdeauna când eşti turist într-o ţară, stai o perioadă scurtă de timp şi vezi numai chestiile roz. Când mai trece timpul, realizezi că nu e totul chiar la fel de roz. Şi scopul meu nu e să arunc cu rahat în ţara în care îmi desfăşor studiile. Dar am văzut şi acolo şoferi grăbiţi care dau claxon instant la semafor cât să mi se pară Bucureştiul rai. De fapt, într-un orăşel cam de mărimea Buzăului, am văzut circulaţie care să facă Bucureştiul să pară locul perfect să mergi cu maşina ca să te relaxezi. Am văzut gropi, am văzut noroi, am văzut străzi stricate pentru a fi asfaltate din nou, deşi nu erau cariate deloc. Fac o paranteză şi zic că la englezi de multe ori apar mai rar pentru că ei folosesc un asfalt mult mai gros şi mai pietros decât noi, care, într-adevăr, e mai rezistent, dar uzează mai tare cauciucurile. Şi pe şosele şi autostrăzi sunt zone în care maşina îţi zornăie.

Deci, ca să rezum, la ei am văzut aceleaşi probleme pe care le-am văzut şi la noi. Diferenţa? Nu am auzit UN OM să zică la ei că în altă parte e mai bine. Am mai auzit oameni plângându-se de bălţi, sau că se închid şcolile la prima ninsoare, sau de gropile din asfalt, dar nici unul nu şi-a înjurat ţara pentru asta, aşa cum facem noi.

Şi acum realizez că marea problemă cu românii nu e că la noi se întâmplă ţâşpe chestii naşpa. Ci că noi folosim drept scuză faptul că în Vest umblă câinii cu covrigi în coadă, stăm în fund şi arătăm cu degetul, înjurându-ne ţara. Eu nu zic că ar trebui să ignorăm chestiile astea, dar nu se întâmplă nimic fiindcă stăm noi în România şi nu în Vest. Cauzele pentru care se întâmplă asta sunt independente de ţara în care trăieşti… şi nu e cinstit faţă de locul în care te-ai născut şi în care ai crescut să îl înjuri fiindcă aşa crezi tu de cuviinţă.

Cum se văd protestele din ţară

•Ianuarie 19, 2012 • 4 comentarii

S-a făcut săptămâna de când sunt în Oxford pentru al doilea trimestru. Şansa face ca, după ce am plecat eu, să izbucnească nişte proteste destul de dure în Bucureşti. Am fost ţinut la curent de tata, prin skype şi messenger, şi de Mediafax (alt site de ştiri mai bun nu ştiu). Şi, na, mi-am făcut şi eu câteva impresii.

Întâi de toate, mi s-a părut că, oricât ai fi de pervertit, de găunos, de mâncat de viermi în adâncul sufletului, de stricat din punct de vedere moral, când vezi că un om ca Raed Arafat, cunoscut drept profesionist adevărat, care a făcut mult bine, exterior jocurilor politice şi mizeriilor de gen, este pus să demisioneze şi, practic, dat afară, nu ai cum să nu te enervezi. Şi mi-a plăcut că nervii s-au manifestat. Nu mi-a plăcut că nu s-au manifestat atunci când au fost tăieri de salarii. Nu mi-a plăcut că nu s-au manifestat la îngheţarea posturilor. Alea mi s-au părut mizerii mult mai mari decât povestea cu Arafat. Nu s-au manifestat nici la legea sănătăţii, care mi se părea adevărata problemă, Arafat fiind victimă colaterală. Dar e interesant să vezi că o victimă colaterală (drept, una văzută foarte bine) a putut să aprindă un butoi cu pulbere care stătea să explodeze de mult timp.

No bun, au ajuns românii să protesteze. Se aştepta, sincer, cineva, să fie totul paşnic? În momentul în care te afli într-o masă de oameni nervoşi, eşti predispus la a fi nervos. Nu ai nici măcar loc să respiri, ai oameni la sub 30 de centimetri de tine. Automat devii mai violent. Mai dai şi de nişte jandarmi care sunt, adesea, puşi pe harţă? Normal că reacţionezi urât. Plus că există şi ipoteze – deloc implauzibile – fie că jandarmii aveau ordine „de sus” să fie mai violenţi, ca să aibă grijă să dea o imagine proastă masei de protestatari, fie că au fost trimişi special oameni mai violenţi pentru acelaşi motiv. Oricum, mă aşteptam până aici.

Făceam mişto şi pe tema „ţiganul tot ţigan”: nu m-au lăsat dezamăgit mitocanii noştri dragi, fie ei albi sau „universali”, care au profitat foarte frumos de proteste şi s-au apucat să spargă magazine de telefonie mobilă. Acum pe bune, eu cred sincer că e vorba de cocalari de doi lei care ţineau neapărat să aibă ultimul iphone pe care să asculte ultimul cover al lui Adrian Copilu Minune după Rihanna sau ceva de genul. Se simte după „modus operandi”: cică la alt magazin au văzut paznic şi au fugit.

Cel mai interesant mi s-a părut că demonstraţiile au o dimensiune foarte… personală. Şi prin asta mă refer la faptul că îmi dă impresia de „băăă, ăia protestează, hai şi noi!”, fiecare pentru ce vrea el. Exemple? Iniţial s-a protestat pentru Arafat. Apoi, de ce nu, hai să protestăm şi pentru restul nemulţumirilor. Apoi vin galeriile de la Steaua şi Dinamo. „Noi n-avem nici o treabă nici cu Băsescu, nici cu Arafat, noi protestăm faţă de Legea 4, că dacă aducem o torţă pe stadioane facem 5 ani de închisoare.” Pe lângă cei cu pancarte cu educaţia, cu sănătatea, cu pensiile, „vrem spitale, nu catedrale” şi cu tot. Îmi plac, în mod deosebit, ăia care protestează contra tuturor. Păi măi fraţilor, dacă Doamne-ajută vin alegeri anticipate, voi cu cine votaţi? A, voi nu votaţi, că toţi sunt o apă şi-un pământ, nu? Atunci la alegeri anticipate oricine iese nu vă convine. Şi asta înseamnă că aţi protestat degeaba. Nu mai bine mergeţi acasă să vă faceţi o cafea?

La modul cel mai serios, nu votezi, îţi meriţi soarta. Pentru că ai făcut prostia de a lăsa votul unuia mai prost ca tine să conteze prea mult. (mă bazez pe axioma că mereu există un om mai prost ca tine, oricine ai fi). Iar democraţie nu înseamnă să alegi mereu calea ideală. Democraţie înseamnă să ai maturitatea să realizezi că ai de făcut o ALEGERE. Că dacă ai avea o cale ideală, nu s-ar mai chema alegere, nu? Şi chiar dacă e greu să te prinzi că oricum e rău, nu e, totuşi, logic să alegi în aşa fel încât să-ţi fie mai bine?

Vrei să-i vezi pe toţi arzând. Foarte bine. Înţeleg de ce. Dar zi-mi şi mie, pe cine pui în loc? Crezi că populaţia o să aleagă să pună profesionişti? De unde, o să fie aleşi tot unii la fel, şi mai lipsiţi de experienţă politică. Ba mai şi pierzi câţiva din profesioniştii care se află, deocamdată, în politică, şi care ar putea face un bine. Gândiţi-vă la două lucruri: corupţia clasei politice vine mereu la pachet cu democraţia. Asta se întâmplă peste tot. Doar că, în lumea civilizată, se numeşte „lobby”. Doi, măsuri dure trebuiau luate în 1990-1991 ca să ne pună pe un drum mai bun, vezi Polonia sau Cehia sau chiar vecinii maghiari. Din cauza continuităţii eşalonului doi al partidului (că, să fim serioşi, mulţi parlamentari sunt ex-comunişti de ocazie), până nu vin oameni mai tineri, neafectaţi de programele de dresaj psihologic comunist (da, de-asta întârzie şi trenurile, de-asta avem şi birocraţie, de-asta e totul dezorganizat: recomandări ale NKVD-ului, circa 1947) TRECE TIMP. Iar tranziţiile nu se fac cu una, cu două. Se fac cu timpul. Şi se simt: câţi dintre voi o duceaţi mai bine acum 10 ani? Aud?

Arafat, săracul, voit sau binevoit, şi-a distrus imaginea de victimă a sistemului: făcând pace cu Guvernul, poate din dorinţa de a continua să facă bine, poate din dorinţe ascunse, îşi atrage, pentru masă, eticheta de colaborator şi trădător. Nu o să iasă nimeni în stradă a doua oară pentru el, dar sunt convins că nu îl interesează statutul lui de simbol, ci doar situaţia SMURD-ului şi a sistemului sanitar. Pe de altă parte, de luni încoace Raed Arafat nu mai are relevanţă: a fost doar pretextul şi picătura finală care a făcut paharul să se verse. Părerea mea.

Cireaşa de pe tort a… aspectului fragmentar al revoltelor de la Bucureşti (de care, să fim sinceri, cred că grecii râd cu lacrimi) mi se pare ăla pe care l-au săltat azi jandarmii că voia legalizarea marijuanei: ăsta reflectă şi atmosfera de „protest? hop şi io!”, şi străvechea noastră problemă: ţara arde, baba se piaptănă.

Eu nu vreau o ţară ca afară

•Noiembrie 20, 2011 • 22 comentarii

Ştiu că sunt unul dintre puţinii români care sunt în stare să zică aşa ceva. Şi, poate, mă grăbesc un pic când o afirm, dar după 2 luni de studenţie în Anglia, cred că sunt, cât de cât, în măsură să spun că ţărişoara noastră, oricât de prost condusă ar fi, e un colţişor de rai comparat cu lumea de afară.

Şi voi începe cu problema că englezii sunt scârţari. Mari scârţari. Începând cu faptul că, dacă la prânz, ceri un pic mai multă fasole, adică, să zic, o lingură în plus pe lângă polonic, nu îţi dă, te pune să iei o a doua porţie întreagă. Dar, hai să zicem, p’asta o înţeleg. Dar, printre altele, trimestrul următor, mă taxează în plus pentru 3 zile la cazare: mi se zice că prezenţa mea e obligatorie pe 12 ianuarie, dar că încep să mă taxeze de pe 9. Cu toate că eu ajung pe 11. La noi în ţară dacă se întâmplă aşa ceva, sărim cu toţii ca arşi, că ce ţară proastă avem şi ce neruşinată e lumea. Dar, să fiu sincer, mai rar am auzit să se întâmple aşa la noi. Bine, şi a trebuit să stau să mă cert cu ei, că aflu săptămâna trecută că trebuie să plec de la colegiu sâmbătă, 3 decembrie, până în ora 10… iar eu am avion pe 4, bilet luat de acum 3 luni, şi aveam în plan să plec de la colegiu în noaptea de 3 spre 4. Până la urmă mă lasă să stau, fiind vorba de doar jumate de noapte, dar tot nu e chiar frumos din partea lor să gonească oamenii fără a-i anunţa din timp. Că, dacă ştiam din timp cum vor să plec, îmi luam bilet pentru 3.

Apoi… mâncarea. Cred că toată lumea ştie că la noi în ţară se mănâncă bine. Ei bine, eu o să vă contrazic pe toţi: habar n-aveţi cât de bine se mănâncă la noi în ţară. Trebuie să ajungi într-o ţară ca Anglia ca să vezi că se poate mânca scump şi prost. Cantina de la noi de la colegiu, cel puţin, în primele 2 săptămâni făcea o mâncare foarte bună… dar a luat-o în jos de îndată ce am început treaba. Iar la 4,5 lire un prânz complet, te aştepţi să mănânci calumea. Adică, la noi în ţară, cu 25 de lei, te umpli de mititei cât să te ţină mai bine de o zi. Bun, nu zic, altă ţară, alte preţuri. Dar mâncarea pe o zi se ridică la 7-8 lire la cantină… unde ar trebui să fie ieftin. Îţi vine să mănânci numai de la Ahmed kebaburi cu cartofi prăjiţi la 3 lire jumate. Ahmed e un tip simpatic, turcălet sau arăbet – habar n-am ce neam, care are o dubă în care face kebaburi seara, şi este preferatul beţivilor care au nevoie de ceva să absoarbă alcoolul – dar mâncarea pe care o face este surprinzător de bună. O schimbare binevenită de la fasolea cea de toate zilele, pe care o mănânci pentru că este printre puţinele lucruri pe care nu prea au cum să le strice.

Ah, da, beţivii: cu toţii avem senzaţia că în satele româneşti e plin de beţivi care merg pe 7 cărări. Mie mi-e şi frică noaptea prin sate să merg cu maşina, că mi-e să nu mă pomenesc că-mi cade unul în faţă. Ei bine, eu sunt în Oxford, oraş în care, să fim serioşi, te-ai aştepta la o populaţie intelectuală, mult mai deşteaptă decât media. Mitul ăsta se face ţăndări când îi vezi cum se fac praf. Şi ei sunt nişte beţivi ciudaţi – la români, dacă te duci la un chef şi bei prea mult şi cazi pe jos / leşini / Doamne-fereşte, te ia ambulanţa, râd şi curcile de tine. La ei, e motiv de mândrie să bei până cazi pe stradă. Şi habar n-au când să se oprească. Ei ca ei, da’ ele… sunt pe măsură. Şi dacă ţi se păreau unele simpatice, când le vezi mergând pe 7 cărări instant ţi se taie de ele. Şi, sincer, mă şi miră: la ei băuturile alcoolice sunt scumpe şi proaste. Berea lor… vestitele lor beri… mi se par destul de proaste; pică foarte greu la stomac… sau oi fi eu prea obişnuit cu de-alde Timişoreana şi Neumarkt? Cert e că-s scumpe. Pe la 2-3+ lire paharul. Ei beau foarte multe vinuri… care, şi alea, sunt scumpe (5-10 lire sticla) şi nu-s deosebite.

Gradul de civilizaţie… să fim serioşi. Aleile care miros a pipi nu-s specifice doar oraşelor româneşti. Nici gunoiul de pe stradă. Că ei mai au la 6-7 dimineaţa câte o maşină care curăţă trotuarele se datorează faptului că au bani. Dar îţi dai seama, încet-încet, că nu doar la noi sunt oameni necivilizaţi. Şi asta am observat, mai ales, în trafic: ei au mulţi biciclişti care nu se sfiesc să treacă pe roşu (dacă vreţi, sfidând şoferii) sau pe trotuar (sfidând pietonii), unde îţi mai dau şi din sonerie să te dai la o parte din faţa lor. Iar şoferii… să zicem că dacă sari în faţa unei maşini la noi, omul încetineşte, chiar opreşte, şi apoi, în funcţie de cât e de nervos, scoate capul şi te înjură. Aici, ce-i drept, nu te înjură nimeni. Dar nici nu încetineşte. Şi, apoi, dacă se întâmplă să stai în faţa unei uşi de 3 metri lăţime, acoperind 60cm, şi să vrea să treacă fix pe acolo un moş supărat, imediat sare şi te înjură că blochezi calea. Nu zic că n-are dreptate, dar de ce să te înjure? Ca turist nu prea observi chestii de genul ăsta… dar după ce stai mai mult într-un loc, ţi se întâmplă şi chestii de-astea… deşi eşti în Occident! Occidentul civilizat de care ţi-au zis toţi!

A, da, tot apropo de maşini: acum două luni făceam mişto că o să dau vreo 600 de lire pe o maşină la mâna a doua, să mai merg în vizită pe la prieteni. Maşină îţi mai iei cum îţi mai iei, dar te rupe asigurarea: cea mai ieftină e 2000 de lire pe an… şi are limită de kilometri, peste care plăteşti de te usucă. Şi mai au şi preţuri „personalizate”: dacă eşti băiat, 16-22 de ani, plăteşti asigurare mai scumpă, că ei ştiu că la vârsta asta te mai dai la curse ilegale şi chestii de genul. Ce contează că dacă îţi iei un Pejo 106 din 1995 mic ca vai de el n-ai cum să te duci la curse, tot plăteşti. Şi, da, ştiu că la ei standardul de viaţă e mult mai înalt, dar, într-unele privinţe, exagerează oribil: spre exemplu, transportul în comun: când am venit de la aeroport, m-a costat 14 lire drumul cu autocarul, dar aveam scaune de piele, budă funcţională, cameră de supraveghere şi wifi. Dar, sincer, nu m-ar fi deranjat dacă mă costa doar 7 şi mă lipseam de scaunele de piele şi wifi (baia n-am folosit-o).  Lux inutil pe care la noi nu-l găseşti: ai noştri sunt un pic mai practici.

Ce vreau să zic cu articolul ăsta: români, treziţi-vă: nu e România o ţară atât de proastă. În multe privinţe, e chiar un colţişor de rai în comparaţie cu alte locuri, şi în nici un caz nu este mai necivilizată! Doar pentru că trăim la porţile Orientului nu înseamnă că suntem o ţară de mâna a doua, cum mulţi ne grăbim să afirmăm. Ci, din contră, în ţara noastră chiar e bine să trăieşti: gândeşte-te la asta de fiecare dată când bei o Timişoreana la 3-4 lei, mâncând nişte mititei cu cartofi prăjiţi.

P.S: cine zice că românii au fete frumoase habar n-are câtă dreptate are.

COMPLETARE:

1. Pentru început, mă aşteptam să fie mai scumpe lucrurile. Mult mai scumpe, chiar şi dublu. Dar nu mă aşteptam să se facă treabă de mântuială la cantină. Deci nu doar la noi se întâmplă. Iar apropo de mâncare: pe aici e mare diversitate, chili, curry-uri sau fel de fel de drăcii; principalul aspect pe care vreau să îl scot în evidenţă e că, deşi sunt diverse, exotice şi atrăgătoare, n-au gustul absolut genial al mâncărurilor româneşti.

2. Am zis că-s scârţari, da? Mâine plec, şi l-am rugat pe portar să-mi dea şi mie nişte scoci ca să-mi sigilez o cutie. N-a vrut, cică dacă îmi dădea mie trebuia să dea tuturor care cereau. Hai frate, nu poţi să faci un bine? Eu ştiu că la noi în ţară nu-ţi răspundea nimeni aşa. Ce să mai zic că ei vând cutii de carton (pe care le poţi găsi aruncate – mai greu, ce-i drept – la diverse magazine de electronice) cu 2 lire bucata… mai ceva ca-n bancurile cu evrei.